Pe cand veneam aseara spre casa la o ora tarzie, am avut pentru cateva clipe sentimentul ca gura de metrou m-a proiectat in alt oras, in alt timp si in alt anotimp...al zapezilor de altadat', al copilariei, al vremurilor fara de griji...
Zapada cadea incontinuu, copacii erau grei de nea ca niste oameni impovarati de ani, totul era imaculat, mizeria ramasese undeva dedesubt ca si cum nici n-ar fi fost, masinile treceau rar, aproape in varful picioarelor, parca orasul acesta nebun, zbuciumat, aglomerat, alienant isi gasise, in sfarsit, linistea...
Gandul m-a dus la zapezile copilariei mele din orasul cu rezonante meteo, desi catusi de putin ploios, pe vremea cand ciclul anotimpurilor era respectat cu strictete, iar prima zapada cadea, constiincios, in noiembrie, la bucuria plimbarilor cu sania pe strada, la oamenii de zapada ridicati de noi, copiii casei, in curte, la pisica familiei care isi facea aparitia la geam la lasarea serii si la mirosul proaspat si geros al blanii ei pudrate cu zapada, la soba de teracota care polariza intreaga familie si la cate si mai cate nimicuri desuete, dar importante in puzzle-ul existentei mele.
E bine ca mai avem cate o iarna adevarata, e bine ca ninge de 3 zile fara incetare, e bine ca mai exista turturi uriasi cu alura de zahar candel, hornuri cu caciuli albe si ca brazii si-au scos de la naftalina hainele de hermina.
Da, se intampla in Bucurestiul zilelor noastre!
