Orasul bufnitei - Dora Petrila

Este cadoul de ziua mea de la Ursi, o carte pe care am citit-o pe nerasuflate, cum nu mi s-a mai intamplat din adolescenta, de la "Ciresarii"...

Am ascultat-o pe autoare povestindu-si viata intr-un interviu televizat. Atunci nu stiam nimic despre ea. Am aflat ca este un reputat medic anestezist si a publicat deja o gramada de carti pe teme medicale si nu numai. Povestea frumos si parea ca isi traise viata la intensitate maxima, asa cum putini dintre noi reusim...

Mi-am dorit sa citesc cartea proaspat lansata si...surpriza a fost maxima cand am primit-o, impreuna cu o dedicatie emotionanta, chiar de ziua mea.

O recomand tuturor: nu e o simpla incursiune in viata unei profesioniste desavarsite, dedicate meseriei si pacientilor, ci contine adevarate pagini de istorie contemporana, relatata atat de natural si convingator, incat si daca nu ai trait timpurile acelea, ti le imaginezi cu usurinta.

Ma intrebam care va fi finalul, caci ritmul a fost alert, cu un suspans sustinut, ca de carte politista, si oprirea nu putea fi decat brusca. Din contra, finalul e perfect, o delicata declaratie de dragoste pentru toti prietenii autoarei, mari si mici, care au pus umarul, de-a lungul timpului, la devenirea ei...

Felicitari, Dora, Doralina, doamna de poveste a medicinei romanesti!

"S-au cunoscut deja! Vom avea un nepotel..."

Pentru armonie in familie! E reclama la Giusto, care ma distreaza de fiecare data asa cum Armaghedon ma face sa plang de fiecare data cand moare Bruce Willis... Ieri, de ziua femeii, o prietena m-a invitat in oras si m-a anuntat ca a depus actele pentru divort. Vestea m-a surprins, dar nu m-a socat, pentru ca stiam de tensiunile din cuplu, la unele asistasem personal, fara voia noastra, dar asta nu m-a oprit sa nu ma intreb: de ce sunt tot mai multe divorturi? Intre oameni care s-au casatorit din dragoste, au facut copii si apoi au ajuns in impas. Sigur, subiectul s-a tot dezbatut, nu m-apuc eu acum sa inventez apa calda...insa ma intreb ce i-a apucat pe toti prietenii mei, inclusiv pe noi? Am ajuns un popor de nevrotici, de psihotici, de anxiosi? Ne innebuneste serviciul, ok, transportul, ok, locuinta prea mica, ok - toate astea se pot schimba, dar ne innebunim si unii pe altii mai nou si atunci facem schimb? Oare nu divortam prea usor? Oare nu ne casatorim prea repede? Ne cunoastem vreodata cu adevarat? Ne schimbam preferintele in timp? "Ne ingaduim" prea putin unii pe altii? Am incercat sa-i spun prietenei mele ca poate copilul i-a luat pe nepregatite, adica poate mai aveau nevoie de timp sa re rodeze ei insisi. Nu mi-a dat dreptate: erau deja impreuna de 2 ani, cat sa mai astepte? Parerea mea personala e ca oamenii n-ar trebui sa se casatoreasca inainte de 30 de ani, pentru ca personalitatea e inca in formare. Eu, de pilda, am simtit ca m-am schimbat radical dupa 30 de ani, am devenit cu totul alta persoana. Bine, si cum ramane cu copiii? Eu nu sunt cea mai avizata sa dau sfaturi, dar daca un cuplu nu e sudat cand apare copilul, casnicia fie se va duce de rapa, fie unul din ei (de obicei femeia) va duce tot greul si va rabda pana la adanci batraneti sau pana cresc copiii mari...N.B.Sudat nu inseamna sa fie impreuna de mult timp, ci sa impartaseasca valori si pasiuni comune, nu doar o atractie fatala.
 Imi vine in minte o imagine cu doi batranei plimbandu-se mana in mana pe aleile Cismigiului. E o amintire sau e doar in imaginatia mea?

Mucenici cu gust de Vodafone

Nici bine nu ingurgitasem primii mucenici (pomenindu-l pe Petrica, buticarul de jos, intotdeauna aprovizionat cu o marfa a-ntaia!) care aduceau mai degraba la consistenta cu inelele de calamar, cand, tiirr, insistent mobilul. Cin' sa fie? Vodafone era...si ma anunta, prin vocea pitigaiato-mieroasa a unei don'soare (sigur mancase si ea niste mucenici moldovenesti, ca prea era unsa!) ca, vazand ei cat de mult platesc eu factura din cauza de "abonament vechi" (Connex Cent) s-au gandit sa-mi faca un pustiu de bine, oferindu-mi un abonament nou, cu minute incluse...Probabil se astepta sa-i sarut si mana, vazand atata preocupare pentru un biet client vechi (sau fidel?!) ca mine. In loc de asta, am luat-o la trei pazeste si i-am replicat ca, daca nu suna ea, oricum sunam eu, caci m-am saturat sa le bag atatia bani in buzunar lunar si, drept rasplata, sa fiu hartuita cu telefoane de amenintare ori de cate ori intarzii cu plata facturii cateva zile. Pe scurt, i-am devoalat intentia mea de a renunta la serviciile Vodafone, iar dialogul a continuat in aceasta nota a bunei intelegeri si armonii depline intre operator si client, ramanand ca eu sa rumeg noua oferta de nerefuzat, adica cea clasica, probabil, cu 1200 minute + sms in Vodafone + 150 minute + sms nationale, pe 1 an sau 2, totul la doar 47 RON pe luna (TVA inclus). Mai ramane sa obtin acordul lui Ursi (caci abonamentul e pe numele lui) si treaba-i ca si rezolvata... In concluzie, ma intreb oare cati ne mai iau de prosti in tara asta? De cate rafuieli cu instalatori, electricieni, bancheri, asiguratori, geamgii, si alte specimene din alte institutii trebuie sa mai am parte pana sa ma bucur si eu de niste servicii decente, corecte si prompte? P.S. Intre timp, ne-am luat un SONY HD (nu va zic diagonala, ca muriti de ciuda!) Lumina ochilor lui Ursi care, periodic, il stergea, il peria, il mangaia, il pipaia (asemeni lui Nichita cu lunganul plop poreclit "Gica", bine crescut in fata balconului sau), obsedat fiind sa nu-i moara vreun pixel...si cand colo, la nici 3 luni de la achizitionare, a descoperit TREI PIXELI MORTI! Morala: mai bine ne luam SAMSUNG...

Ca sa nu zic ca n-am blog...

Tocmai mi s-a atras atentia ca n-am mai scris de mult pe blog...devenit intre timp anuar!

Motivele sunt diverse: lipsa timpului, lipsa computerului, lipsa chefului, lipsa inspiratiei...ca de subiecte nu ma pot plange. Am calatorit la fel de mult, am trait intamplari minunate si tragice, le-as spune fapte de viata, am coborat din inaltul cerului pe marginea prapastiei, m-am imbogatit si maturizat cu fiecare zi in care soarele a rasarit.

Acum e liniste in sufletul meu, si nu stiu daca e linistea resemnarii, linistea necesara pentru a-mi trage sufletul sau linistea dinaintea furtunii. Am constientizat care e drumul pe care trebuie sa merg, mai ramane sa gasesc scurtatura spre el, caci m-am cam abatut, am ratacit mult si nu intotdeauna cu folos.

Si pentru ca e prima postare pe anul acesta si vine imediat dupa ziua mea - o zi memorabila din multe privinte - as vrea sa le transmit prietenilor mei multumiri pentru ca mi-au fost alaturi si m-au "suportat" in toti acesti ani, iar dusmanilor pentru ca mi-au netezit calea spre mantuire...(aici vor cadea pe ganduri cei vizati, care imi urmaresc cu mult interes postarile!)

Anul acesta e special, asa ca veti mai auzi de mine! (unde mai pui ca planeta Neptun, guvernatoarea zodiei Pestilor, de curand sosita in zodia de domiciliu, va zabovi aici pana in 2025 - fenomen rar, care are loc o data la 160 de ani...)

Sorcova vesela!

Gata! Am intrat in noul an privind artificiile care isi luau avant spre cer fara frica, explodand in mii de forme si culori, care de care mai ingenioase, cu speranta ca va fi cel norocos, ca vom fi sanatosi, ca o vom duce mai bine, asa, in general!
A fost un revelion pasnic, in familie, caci dupa anul greu si obositor care a fugit rusinat la 12 noaptea, nu am mai avut putere sa sarbatorim prea departe de casa...
Intorcandu-ne dimineata in batrana noastra YHA am avut un sentiment de bine sa vad soarele intampinandu-ne atat de frumos, printr-o imbratisare calda. Orasul era adormit si parea decupat dintr-o carte cu povesti, numai cateva masini incumetandu-se sa ia in piept soseaua pudrata cu zapada in zorii primei zile a noului an. In timp ce YHA zburda sub pedala mea, un val de speranta m-a inundat si i-am multumit lui Dumnezeu ca anul a inceput bine, cel putin din punt de vedere meteorologic, caci ceata de anul trecut imi daduse fiori pe sira spinarii!
Anul asta am facut totul ca la carte: am purtat rosu, am avut bani in buzunare, am fost sorcovita si ras-sorcovita, am mancat peste (ca sa fiu usoara si sa ma strecor ca el printre obstacole!), am fost la biserica, la moliftele Sf. Vasile - o rugaciune foarte puternica ce te ocroteste tot anul asa ca...abia astept sa va dau de stire despre lucrurile bune din viata mea, ceea ce va doresc si voua!

Un blog abandonat...

N-am mai scris din martie...s-au intamplat multe de-atunci, am avut un an plin si greu, cu bune si rele, ca orice an, un an in care am incercat sa gasesc raspunsul la multe intrebari, dar am inaintat putin si greu, ca printr-o zapada densa si neatinsa de picior omenesc si nu am ajuns niciodata la limanul dorit...
Am experimentat toate starile posibile: emotie, bucurie, speranta, deznadejde, ura, resemnare, frica, recunostinta...
Un bilant sec ar arata cam asa: am devenit nasii unei fetite superbe, cu ochi de un albastru intens ca cerul de munte vara; am muncit pe branci, m-am luptat cu morile de vant si nedreptatile inerente oricarui job indigen si am ajuns la concluzia ca am nevoie de o schimbare RADICALA; am calatorit mult si am facut excursii frumoase, dar nu lipsite de peripetii; am petrecut un concediu de vis si am atins un varf de 2864 m (my personal best ever!); am facut cunostinta cu salvamont Gorj intr-o zi care nu anunta nimic iesit din comun, incepand ca o plimbare si sfarsind ca o aventura de neuitat; am incercat (dar nu chiar din rasputeri) sa implinesc un vis personal care se lasa de ceva timp asteptat dar nu am reusit nici anul asta, am ajuns, fara sa vreau, din nou, la vorba unui mare clasic, care nu mai e in viata: ca nu exista prieteni, ci doar MOMENTE de prietenie...
Pe scurt: AM TRAIT.
Imi doresc un an mai suportabil, care sa nu ma mai oblige sa turez motoarele la maximum, imi doresc sa schimb cam tot (cu exceptia lui Ursi ;-)): serviciu, casa, tara, viata.
Imi doresc sa trag un loz norocos si, dintr-o data, sa vad cum visele devin realitate. Sa fie 2011 THE year?

Bruxelles & comp (IV)

Muzeul Magritte

Statistic vorbind, la capitolul muzee nu m-am calificat foarte bine in aceasta deplasare…Daca in primele mele calatorii in afara eram de-a dreptul obsedata sa nu ratez nimic (recordul absolut il detine muzeul Prado, din Madrid, unde am petrecut 8 h!), cu timpul am devenit mai selectiva si am inteles ca nu cantitatea conteaza, ci cu ce ramai dintr-o astfel de vizita. Iata de ce amintirile mele suedeze sunt bine impregnate cu imagini din muzeul Vasa (un muzeu construit in jurul unui vas din secolul 17 descoperit pe fundul Marii Baltice dupa 333 de ani!), in Dublin am ramas placut impresionata de muzeul scriitorilor (si, slava Domnului, au cu ce se lauda!) dar si mai fascinata de fabrica de whiskey Jameson etc.

In Bruxelles am refuzat sa vizitez tot muzeul de arta, multumindu-ma doar cu aripa dedicata modernismului, mai precis pictorului suprarealist autohton Rene Magritte. Credeti-ma, a fost o experienta cu totul aparte, atat de minunata incat am fost la un pas de a pierde avionul…

Portiunea dedicata lui Magritte este structurata pe 3 nivele si fiecare din cele 3 sali prezinta, cronologic, creatiile sale: picturi, desene, acuarele, scrisori, reclame, filme, perfect incadrate in istorie si in cercul sau relational, astfel incat totul se clarifica treptat, pe masura ce mai citesti un rand, mai admiri un tablou sau mai vezi o secventa de film. 

La finalul acestei fascinante calatorii, te asteapta un film despre viata artistului: “Magritte, jour et nuit”, care te poarta pe urmele lui, prin locurile unde a trait, a creat si s-a plimbat, prin muzeele unde sunt expuse operele lui, intr-o maniera originala si memorabila. E un film de “imprietenire” a publicului cu artistul, un film deopotriva discret si expresiv, asemeni protagonistului…

Ce am retinut: ca Magritte nu a fost doar pictor, ci si scriitor si fotograf, deci un artist complet; intreaga sa existenta si creatie au fost marcate de moartea prematura a mamei sale (care s-a sinucis cand Rene avea doar 12 ani!); ca, desi era in permanenta inconjurat de prieteni, era un individ singuratic si foarte interiorizat; ca in semn de revolta fata de razboi a avut o perioada de pictura impresionista (1940-1945); ca lumea in care traia i se parea plictisitoare, drept pentru care si-a recreat propriul univers in care obiectele au prins viata etc.

Am plecat cu sentimentul ca am petrecut o dupa-amiaza de neuitat cu Magritte, un prieten belgian cu pipa, umbrela si melon pentru care un puzzle nu e de fapt un puzzle (!), caci fiecare piesa se potriveste la fel de bine oriunde…

Va puteti face o idee despre muzeu aici.

P.S.

Belgia in meta-taguri: zapada, acoperisuri in trepte, Maneken Pis, Janneken Pis, cartier congolez, bautura ghimbir, ciocolata, dantela de Bruges vs. Bruxelles, bere trapista, cartofi prajiti cu sos andaluz, chiftele uriase cat mingea de tenis, diamante, gauffre, Marea Nordului, soare, biciclete, Rubens, mana ciopartita, Magritte, parcul Cinquantenaire, Arcul de Triumf, Parlament European, Atomium, botez studentesc cu…cantec, 4 feluri de bere, Porte de Hal, mancare de pomana in Gara Centrala, lift cartier Justitie – cartier Marole, fete cu bikini albi in vitrina, decor restaurante pescaresti, terasa etaj 10, cosmeticale occitane, plimbari cu barca pe canale.

Belgienii in meta-taguri: prietenosi, petrecareti, calzi, dezinhibati, inimosi, haiosi.