Ganduri pe final de an

La fiecare final de an ma incearca emotia despartirii de anul vechi si a intalnirii cu anul nou. 

Cel vechi e un prieten devotat care m-a insotit in toate zilele sale in calatoria mea prin viata, a asistat la intamplarile, bucuriile si tristetile mele, si, orice ar fi fost, m-a tinut de mana pana in ultima sa clipa...Am lasat in urma multi astfel de prieteni (vreo 40!) si imi amintesc din cand in cand de ei in evocarile mele. 

Intotdeauna cand incepe un an nou ma bucur ca am ocazia sa o iau de la zero, sa cladesc ceva, sa evoluez bazandu-ma pe experienta de pana acum, sa dezvolt ce am inceput, sa traiesc sentimentul unei noi sanse...

Inteleg ca trece timpul si lasa urme si pe chip si in suflet, dar parca nu pot constientiza, inca, faptul ca, undeva, departe, e chiar sfarsitul!

Ce-mi doresc in anul care tropaie nerabdator la usa, asteptand nerabdator sa plece 'batranul' si sa-i ia locul? Imi doresc sa fim, cu totii, mai OMENOSI, sa ne INGADUIM mai mult, sa ne DUMIRIM in cele din urma asupra a ceea ce este important si ce nu!

Lumea de azi isi urmareste asiduu propriile interese, si-a pierdut demnitatea si valorile, a cazut prada demoralizarii si a uitat ce inseamna sa fii OM! Suntem in stare de orice pentru a supravietui...sa batjocorim, sa umilim, sa mintim, sa inscenam, sa lovim in semenii nostri. 

Poate e momentul, la final sau la inceput de an, sa ne privim in oglinda si sa avem un moment de sinceritate si de luciditate fata de noi insine. Sa dam spoiala la o parte si sa ne intrebam daca suportam sa ne privim in ochi ...Sa nu mai incercam sa parem altceva decat ceea ce suntem, e obositor si inutil...mastile oricum nu acopera tot. Testul sinceritatii e dur, dar folositor daca inca mai avem in noi o farama de omenie...

Eu va doresc tuturor un an pe masura asteptarilor voastre, sa aveti intelepciunea de a pretui fiecare zi in care rasare soarele,  si... mare atentie la ce va doriti, ca s-ar putea sa vi se-ntample! 

La multi ani!

Buna dimineata, la Mos Ajun!

Este ajunul Craciunului. Un nou Craciun cu noi sperante, cu noi asteptari, cu noi dorinte...Desi vine in fiecare an, sau poate tocmai de aceea, nu ma mai satur de el! Chiar si in mijlocul Bucurestiului, Craciunul se face simtit. In fiecare casa, in fiecare dintre noi. Pluteste in aer zvon de colindatori, aroma de cozonac si sarmale (ca, deh, din toata saracia si tot iti iese de cateva, acolo!), si, desigur, miros de verde...la fel ca in copilarie, dar ceva mai trist pentru ca bunicii nu mai sunt si incet...incet...pe nesimtite, ajungem si noi 'cap de lista'.

Zilele trecute, venind acasa cu metroul, m-am nimerit in vagon cu o gasca de adolescenti frumosi cantand colinde...de placere! Nu aveau nici cutii, nici caciuli, nici asteptari materiale. Oamenii ii priveau cu curiozitate sau cu admiratie, iar ei au continuat sa cante, netulburati...Curand li s-a alaturat o batranica cracanata cu ...voce de soparana. S-a 'lipit' spontan de grupul lor si cu nasul in foi, a inceput sa cante si ea. Dintr-o data, metroul, cu mersul lui leganat, mi s-a parut o nava supersonica, ce ne purta spre taramuri fantastice: lumea zambea, aplauda si traia clipa, uitand de goana dupa cumparaturi, de grija zilei de maine, de suparari si de stres.

Hai sa incercam sa facem asta mai des! Sa deschidem larg ochii, sa privim in jurul nostru spre semenii nostri sau in sus, spre cer, si sa gasim in fiecare zi un motiv de bucurie. Ele exista, va asigur, chiar si intr-o lume alienata, intr-o viata derulata pe repede-nainte...Fericirea nu e o felie de tort ornata cu multa frisca si ciocolata, pe care ti-o livreaza o marmota fermecata la usa...fericirea e la indemana noastra, tine de starile noastre sufletesti pe care singuri ni le inducem, in functie de unghiul din care privim viata. Pentru mine, fericirea e o baie calda intr-o piscina in aer liber cu apa termala, intr-o noapte de decembrie, sub un cer incarcat de stele...sau o carticica cu povesti primita in dar de la un bunic care si-a gasit vocatia in scris...si ce frumos povesteste!

Putem alege sa fim fericiti. Cu sau fara sarmale. Cu sau fara prieteni. Dar neaparat impacati cu noi insine...

P.S. Apropos de alienare...povestea Dan Puric intr-o conferinta ca, intr-o zi mohorata si ploioasa, alerga pe strada, asemeni celorlalti, spre nu-stiu-unde. Si, dintr-o data, a dat peste o batranica cu o punga de plastic in cap pe post de umbrela, care l-a intrebat ce scrie pe firma din apropiere: "Fast fod?", la care el, nervos, nemultumit de pronuntia bietei babute, de parca se astepta ca ea sa fi studiat engleza la Cambridge, a corectat-o, cu severitate: "Fast fud, mamaie!". Ea a continuat, ignorand ploaia si nervii lui: "Adica cum, maica?" La care, D.P. exasperat, a repezit-o: "Adica sa mananci repede, mamaie!". Ultima replica, geniala, ii apartine tot babutei: "De ce, maica?"!?! Abia atunci, marturiseste D.P., a avut revelatia absurdului situatiei si a modului in care lucreaza cu noi Dumnezeu: ne opreste, pentru o clipa, din mersul nostru pe banda rulanta si ne face sa vedem. Si, poate, sa ne rusinam...

De prin concediu

Sunt indragostita de luna aprilie pentru ca e colorata, parfumata si guresa! Toti pomii se invioreaza, incep sa infloreasca si sa miroasa incantator, iar pasarile se aduna in gasca la ciripit. Cum sa nu-ti vina sa traiesti? Insa anul asta, natura s-a urnit mai greu sa iasa din iarna si in concediu ne-a cam plouat. Parea ca e mai mult iarna decat primavara...Totusi, am colindat ceva: Busteni, Sambata de Sus, Recea, Prislop, Hateg, Tismana. Ne-am fi dorit sa ne aciuam mai mult intr-un loc, dar ploaia ne-a 'organizat' un circuit...;-)

Hotelul Silva din Busteni, cu locatia sa minunata, ne-a distrat cu traducerile sale absolut dementiale dintr-un abtibild lipit pe usa de la balcon, care par decupate din 'perlele' de la Bac: 'Limitation timing of AERATION room' sau 'Closed-door after going away rooms' sau 'Squander about energy'. Nu stiu ce parere si-or fi facut strainii care citesc asa ceva...

La Sambata de Sus ne-am cazat la 'Casa Zmeilor' si am facut un traseu minunat (cu exceptia drumului forestier care e rascolit din cauza lucrarilor la microhidrocentrala!) pana la cabana Valea Sambetei, insotiti de doi catei simpatici de la pensiune: Furnica si Ras, pe care noi i-am poreclit Ang Dorje si Lopsang Jangbu, dupa cei doi serpasi care faceau parte din expeditiile comerciale pe Everest pomeniti in cea mai recenta carte  citita de noi simultan. Insa, spre deosebire de originali, cei doi mini-serpasi nu carau nimic, insa ne incadrau perfect: Furnica deschidea poteca, iar Ras mergea la pas, dupa ultimul dintre noi. Cei doi si-au dovedit utilitatea maxima la destinatie, unde noi visam sa ne relaxam in fata unui ceai aburind savurat pe terasa cabanei, admirand peisajul superb...in loc de asta, ne-am adapostit la refugiul Salvamont aflat ceva mai sus si am infruntat cu stoicism vantul care batea, nu gluma, pentru ca nici bine nu dadusem cu ochii de cabana, ca 'serpasii' nostri se si incaierasera cu populatia patrupeda indigena (vreo 4 dulai care latrau cu sete!). Solidaritatea cere sacrificii, asa ca am preferat sa stam toti 4 in vant dar sa savuram impreuna peisajul care se deschidea in spectaculoasa Fereastra Mare a Sambetei.  

Ploaia ne-a facut sa pornim mai departe, spre Recea (in apropiere de Targu Mures), unde am fost sa vizitam un parinte cu mare har si dragoste de oameni si de Hristos, parintele Ioan Iovan. A doua zi am ajuns si la parintele Arsenie Boca, un alt mare traitor intru Hristos, care aduna si acum in jurul sau o mare de oameni. Imi sunt inca vii in minte cuvintele atat de expresive ale acestuia inscriptionate la izvorul tamaduitor de la Sambata: 'Nu puteti voi gresi cat poate Dumnezeu ierta' sau 'Dragostea lui Dumnezeu fata de pacatosi e mai mare decat dragostea oricarui sfant fata de Dumnezeu'...

La Hateg am vizitat rezervatia de zimbri si am avut noroc ca nu isi faceau siesta ca acum 2 ani, ci erau destul de activi, asa, cum pot fi doar zimbrii: rontaiau de zor si se plimbau agale prin tarc. Apoi am trecut pe la complexul turistic Rausor - o poarta de intrare in Retezat - o statiune mica, cocheta si in plina dezvoltare, unde am facut o plimbarica prin zapada. Cred ca ar merita o sedere mai indelungata, eventual vara...

La Tismana am gasit singura vreme cu soare din tara si am profitat de acest noroc pentru a urca la schitul Cioclovina de Jos si apoi la cel de Sus, unde ne asteapta blanda si inteleapta, maicuta Vartolomeea, care isi duce cei 74 de ani acolo sus, doar ea si Dumnezeu. Si-a amintit de noi si ne-a povatuit, ca si alte dati, cu vorba ei buna, de bunica iubitoare...Imaginati-va un varf de munte cu un loc cat sa incapa o bisericuta, o maicuta si o chiliuta cu o gradinita in fata. Atat. Ah, si un 'ecran de televizor' care transmite, in zilele senine, imaginea manastirii Tismana, o pata alba inconjurata, deocamdata, de mult verde. E aproape ireal, credeti-ne pe cuvant. Sau mergeti si voi sa va convingeti. 

Vin berzele...sau mieii?

Ieri eram la sala de kinetoterapie care are un view de toata jena: o strada mica, supraaglomerata de masini si o parcare la fel.

Si de la inaltimea stepperului meu privirea mi-a cazut asupra unei berze cu gatul contorsionat, care se plimba agale printre masini...Nu, nu era doar in imaginatia mea: de fapt era un tip costumat in barza, care isi croia cu greu drum printre masini, cu un microfon in mana si urmarit indeaproape de cameramanul aferent. Scena m-a dus cu gandul la venirea berzelor adevarate si la contradictia flagranta intre primavara calendaristica si cea de afara... Parca fenomenul asta este popular numit 'zapada mieilor', adica ultima zapada inainte de instalarea primaverii si nasterea primilor miei.

Asa ca, nu va grabiti sa va puneti cizmele si puloverele in dulap, mai bine inveliti-va cu o suba de miel si asteptati, visatori, venirea berzelor...stiti unde e o vreme beton in perioada asta? Pe Everest e soare toata saptamana si vantul bate doar cu 70 km/h, ceea ce e 'parfum'. Pe noi ne bate gandul sa mergem, ca avem concediu chiar acum...

P.S. Printre beneficiile 'traumatismului sportiv' petrecut acum 4 luni se numara si mersul la sala: culmea, a inceput sa-mi placa sa fac sport, si desi mi-am epuizat 'portia' de recuperare recomandata, voi continua sa fac gimnastica de intretinere macar o data pe saptamana. Profit de ocazie sa va mai spun ca piciorusul si-a  revenit in proportie de 80%, poate alerga dupa autobuz si pe scari fara probleme, a facut si prima excursie 'de test' pe traseul Gura Diham-Cabana Izvoarelor si retur, asa ca mi-am propus o recuperare in natura pentru tot restul anului. Sigur, voi creste doza de efort progresiv, caci nu vad pe nimeni dispus sa ma care in spinare la intoarcerea de pe traseu (am observat ca genunchiul e super multumit la urcus, dar nu se prea da in vant dupa coborari, spre deosebire de mine!)

Ce mai citim?

Tocmai am terminat de citit o carte interesanta: 'In aerul rarefiat', de Jon Krakauer, un jurnalist american care in 1996 a escaladat Everestul aparent pentru a scrie un reportaj despre ascensiunile comerciale pe acoperisul lumii, dar, in realitate, pentru a-si implini un vis din copilarie si a se elibera de o obsesie.

Este un 'must-read' pentru toti iubitorii de munte si mai ales pentru cei care urca pe munte pentru a-si testa limitele, caci lectia e dura: muntele trebuie urcat cu smerenie si cu respect, mai ales Everestul, numit de tibetani Chomolungma (in traducere, 'zeita, mama a Universului'), considerat de localnici un munte sacru.  

Nu as vrea sa va dezvalui mai mult, ci doar sa va spun ca subiectul e incitant si naratiunea plina de suspans, iar cartea e plina de invataminte si pentru montaniarzi si pentru 'pantofari'...Eu am citit-o pe nerasuflate si m-am luptat cu 'concurenta domestica' pentru fiecare pagina cucerita si fiecare capitol incheiat. Ceea ce este genial la Krakauer e faptul ca reuseste sa te introduca atat de bine in atmosfera incat traiesti alaturi de ei toata aventura, la fel de intens!

In cercul nostru de montaniarzi, exista 3 mai titrati, care au ajuns pana pe Mont Blanc (4810 m), daca vreti un termen de comparatie asta ar insemna ceva mai jos de tabara de baza (5364 m) a Everestului! Cand, inainte de ascensiune, ne povesteau despre planurile lor, toti ne uitam la ei ca la Yeti, pentru ca parea ceva greu de atins fie si de catre niste pasionati de munte, dat fiind ca niciunul nu urcase la altitudini mai mari de 3000 m . Sigur ca au contat conditia lor fizica, antrenamentele la sala de catarare si exercitiile pentru deprinderea mersului cu coltarii, vointa si buna organizare, dar si norocul si poate...mana lui Dumnezeu! Totusi, au avut ceva probleme legate de aclimatizare (tuse, dureri de cap etc.) chiar si la acea altitudine...
Dupa ce am citit cartea lui Krakauer am inteles ca Everestul nu e un munte pentru toata lumea, ca iti trebuie ceva mai mult decat o gramada de bani, niste ghizi profesionisti, un organism rezistent si o vointa uriasa pentru a reusi: el, muntele, alege pe cine lasa si pe cine nu sa il 'cucereasca'. Poti sa il cunosti ca-n palma, poti sa-l fi urcat de nenumarate ori, sau poti fi la prima ascensiune, acolo sus, in aerul rarefiat, sunt sanse tot atat de mari sa mori ca si sa traiesti. Si inca un amanunt esential pentru cei care reusesc sa ajunga sus: varful e doar la jumatatea drumului...
Deci, pe cand o excursie pe 'acoperisul lumii'? Pentru cei care nu se incumeta, exista o consolare: elvetienii au construit o gara aflata la cea mai mare altitudine din Europa: Jungfraujoch (3454 m). Eu, una, cred ca ma voi multumi cu acest record! 

Milostenia in zilele noastre

Fiecare cu sensibilitatile lui. Mie mi se rupe inima cand vad cate un batran neputincios cersind pe strada, desi sunt  perfect constienta ca banii primiti nu ii alina intotdeauna foamea sau setea sau nu il ajuta sa isi plateasca datoriile la intretinere...

Si totusi, continui sa fac milostenie, pentru ca in momentul respectiv nu vad in fata ochilor decat omul necajit si in nevoie, nu si minciuna, prefacatoria sau interesul ascuns din spatele mainii intinse.

Si uite-asa, aflandu-ma intr-o buna zi in Piata Romana am dat peste un biet batran ciung, care-si tara neputinta printre trecatorii pestriti, carora nu le prea pasa de nevoile lui. Privirile ni s-au intersectat si in clipa urmatoare ma scotoceam in buzunar dupa niste bani. Apoi, stand in statie si asteptand autobuzul, chiar cand regretam ca nu i-am dat mai mult, am remarcat intr-un BMW cu numar de IF, condus de un tiganos cu aer de afacerist, o figura cunoscuta: batranelul cersetor statea pe locul din dreapta, avand o cu totul alta mina, mai sigur pe el, mai absent, si, in  mod sigur, deloc disperat...

M-am simtit intr-un fel...nu neaparat pacalita, desi facusem gestul din suflet, nu din formalism, dar sigur dezamagita, pentru ca, probabil, in mintea mea, il incadrasem deja intr-o poveste, iar finalul nu se prea potrivea cu ce imi imaginasem eu despre el. Nu mi-a parut rau ca mi-a fost mila de el, ba, din contra, mi-a fost si mai mila sa descopar pentru cine 'lucra', dar m-am simtit rusinata, ca si cum cineva nepoftit m-ar fi surprins in intimitatea trairilor si simtirilor mele...

Si m-am gandit, instantaneu, la celebra replica rostita de genialul Gheorghe Dinica in 'Filantropia': 'mana-ntinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana...'

Deci nu renuntati la a darui si atat. Restul nu conteaza...

Banc cu jeepuri, branza si minoritati

Stiti bancul cu jeepuri, branza si  minoritati?

Cica 2 tampiti (un EL si o EA) voiau sa petreaca o seara romantica la granita dintre delta si mare, in februarie. Se urca ei in masina  lor de oras cu veleitati de 4X4 si baga mare pe autostrada, trec de Constanta, trec de Navodari, de satul Corbu si ajung la Vadu. Planul era sa ajunga la Periboina via Canalul 2. In loc de asta, nefiind niciun indicator, au apucat, din greseala, pe drumul catre plaja Vadu, unde s-au trezit in fata unor balti de toata frumusetea, pe care nu s-au incumetat sa le treaca (la insistentele EI!). Pe drumul de intoarcere, incercand sa repereze intersectia ratata spre Canalul 2, intalnesc mai intai un jeep cu numar de HR, din portbagajul caruia vreo 4 vlajgani se infruptau de parca nu mancasera de la revelion. Cei patru le dau ideea "dementiala" celor 2 ca pot ajunge la Periboina margand pe plaja de la Vadu vreo 40 de km, asa cum au facut ei...Cei 2, neincrezatori, mai merg si mai merg, cand, mai intalnesc pe cineva: un lipovean care se tinea de un PET de 2 litri plin cu tuica, pe care o sorbea ca pe suc! Semi-beat. Asta nu auzise de Canalul 2, in schimb i-a asigurat pe cei 2 ca pot ajunge pe plaja, cum ii invatasera cei 4, si, in plus, s-a oferit sa ii si conduca personal, ca doar stie drumurile pe de rost. Asa ca EL si EA pornesc iar, se abat de la drumul cu dale de beton pe unul de pamant, si, urmand indicatiile pretioase, urca, cu chiu cu vai, un mal abrupt de nisip, il debarca pe pasagerul turmentat la cherhana si...esueaza pe plaja! Caci dupa vreo 50 m de mers pe nisip pe niste urme (ulterior au aflat ca erau facute de caruta betivului si ca nu trebuia sa intre pe ele) masina s-a ingropat ca strutul, si toate incercarile celor doi de a se elibera au fost sortite esecului. Au urmat cateva ore de cosmar, in care nisipul de sub masina a fost greblat, impins, tras, scos, totul sub privirea tulbure a betivanului care, cocotat pe acoperisul cherhanalei, urmarea cu interes  in ce bucluc ii bagase, fara a schita cel mai mic gest de ajutor.
Finalul nu e deloc neasteptat, dar ca sa nu va pun imaginatia la incercare, va spun doar ca, dupa ce au fost rasfatati cu un apus de soare de neuitat (a doua zi rasfatul a fost desavarsit printr-un rasarit superb), au iesit tractati de un jeep adevarat, care a acceptat cu mare greutate sa se inhame la delicata operatiune de salvare, riscand, la randul lui, sa fie pus cu botul pe nisip...
Cea mai tare faza a aventurii a fost cand cei 2, disperati sa iasa din nisip, cautand dupa diverse unelte improvizate (pietre, lemne, papuci de cauciuc rataciti si abandonati pe plaja) pentru operatiunea 'Eliberarea', au dat peste o ditamai bucata de BRANZA (da, ati citit bine, si cred ca avea vreo 2 kg!) zacand pe plaja!

Poanta: tampitii eram noi 2.

Morala: in orice masina e binevenit un kit de supravietuire.

Concluzia: nisipul e mai pacatos pentru o masina decat noroiul sau zapada (testate de noi!), cu apa sau mlastina inca n-am incercat...

pe 17, indiferent de luna, tricotez sosete

Duminica s-au implinit 3 luni de la "traumatismul sportiv" (asa mi-a pus diagnosticul unul dintre numerosii medici care m-au urmarit, caci, deh, fiind o rasfatata, m-am dus "sa ma caut" la stat, la privat, la Foisor, la rezidenti, la specialisti, la profesori, la fosti directori de spitale etc.) cum imi place sa-i spun banalei si stupidei  accidentari care mi-a dat atatea batai de cap dar m-a si facut sa privesc viata cu alti ochi...

Si am sarbatorit in familie, alaturi de finii nostri de cununie (de argint), care pe 17 februarie implineau 27 de ani de casnicie. Daca imi amintesc bine, tot pe 17, dar august, acum cativa ani (2008) am mai avut o incercare la munte, prin Austria, soldata doar cu o vanataie urata, cand s-au desprins niste bolovani de deasupra mea si au cazut pe mine, de era sa fac un salt in gol de toata frumusetea... Deci pe 17, indiferent de luna, mai bine stau in casa, la gura sobei, si tricotez sosete! 

Asadar, dupa 3 luni ma simt cat de cat bine. Cine nu stie prin ce am trecut nu banuieste ca mai sunt un pic beteguta, caci am bagat recuperare la greu (fizio si kinetoterapie), si, cat de curand, ma voi balaci in piscina...yupiii! Problema e ca ma mai doare noaptea si daca stau mai mult de o ora in aceeasi pozitie anchilozeaza, inca nu pot sta turceste sau pe vine, nu am voie sa sar sau sa fac efort intens, si daca as putea sa ma plimb intr-una, piciorul meu ar fi cel mai fericit. Se pare ca un genunchi se recupereaza greu, intre 3 si 6 luni mi s-a spus, inca mai am de pus muschiul cvadriceps la loc, caci atrofia a fost severa, desi imobilizarea totala a durat doar 3 saptamani. 

Am invatat intre timp sa ma uit pe unde calc, sa nu ma mai grabesc, a inceput sa-mi placa sa fac miscare, timpul liber mi-l petrec mult mai activ  si sper, cat de curand, sa redevin montaniarda!  

Ceva sugestii pentru concediul meu din martie? Incepe tot din 17...

Hidrokinetoterapie

As avea o mare rugaminte la cei care ma citesc din intamplare sau din simpatie: poate imi recomanda cineva un bazin, in Bucuresti, unde as putea face hidrokinetoterapie, adica gimnastica acvatica pentru recuperarea genunchiului. Am observat ca genunchiul meu se simte foarte bine in cada plina cu apa calda, mai precis se indoaie mai mult decat pe uscat, in plus am citit ca e o metoda foarte eficienta de recuperare, ca sa nu mai zic ca mi se potriveste de minune, eu fiind o zodie de apa...;-)
Asadar, astept sugestii...

Zana Maseluta exista!

Azi am cunoscut-o pe Zana Maseluta in carne si oase! Credeti-ma pe cuvant, e reala!

Totul a inceput in urma cu 2 luni, cu o criza de nervi (sic!) a molarului de minte stanga sus, ca pe cel din dreapta il lichidasem acum cativa ani! Cu aceasta ocazie am putut afla, in sfarsit (nu ca mi-as fi dorit, Doamne fereste!) ce va sa zica o durere de dinti, caci eu nu prea intelegeam cum vine asta...Bine, nici acum nu-i inteleg pe cei care se infunda cu calmante in loc sa faca o vizita la stomatolog...

Ei si am dat peste o duduie, a se citi duda care s-a gasit sa-mi trateze molarul de minte desi nu era aliniat pe arcada (era iesit inspre obraz) si avea si 2 carii profunde. Am fost de acord sa-l tratam, pentru ca nu sunt adepta extractiilor: fiecare dintisor isi are rolul sau...Insa dupa cateva sedinte esuate, in care mi-a umblat pe canale dar nu a reusit sa scoata nervul, ci mai mult l-a intaratat, am intrat si eu in randul lumii si am aflat cum e sa suferi ca un caine din cauza durerilor de masele...mai mult, am ajuns si de 2 ori la Spitalul de Stomatologie de pe Pleveni, singurul deschis la orele la care ma apucau pe mine suferintele. Colac peste pupaza, a aparut si povestea cu piciorul care a intregit tabloul napastelor: imaginati-va ca eram cu piciorul in orteza cea mare (gen gips), umblam in carje si beam apa cu capul intr-o parte, sa nu deranjez bestia care salasluia, pare-se bine mersi, in masea! De mancat nici nu putea fi vorba...

Cand in sfarsit am inteles ca molarul nu era de tratat,

Dragoste la...100 de grade

N-am mai scris de mult, m-am ofticat ca nu citeste nimeni. Dar asa, suparata cum sunt, trebuie totusi  sa va impartasesc o intamplare duioasa de-a dreptul, petrecuta in...oala cu piftie!

Faceam si eu, ca tot romanul care se respecta, piftia traditionala! Nu de porc, ci de curcan, ca e mai light... am strecurat, insa, si cateva paturi de sorici ca sa nu am surprize la final cu legatul: in fond trebuie sa tremure, nu sa inoate, nu?

Nici nu banuiam ca dupa o zi intreaga de truda ma astepta o rasplata atat de frumoasa! Cand a venit vremea sa asez bucatelele in castronele am dat de o scena demna de Love story - filmul. Initial nu am inteles ce plutea in oala, ca deh, doar eu pusesem totul la fiert, cunosteam fiecare morcov si fiecare aripioara si ciocanel! Cum sa va explic, aparusera un fel de rulouri maronii cu continut portocaliu... Si, brusc, am inteles. In piftia mea se turnasera scene fierbinti, dar acum, iesite la iveala, mi s-au parut de o tandrete greu de redat in cuvinte: doi sorici mai curajosi imbratisasera doi morcovi tineri. Acum, nu stiu daca soricii erau sorice sau morcovii morcove, poate va prindeati voi daca ii pozam, insa din motive de intimitate nu mi-am permis sa ii expun lumii intregi, mai ales ca, din cate observ, nu intereseaza pe nimeni.

So, go Facebooking, my friends, forget about nonsense blogging...

Cred ca e de prisos sa mai spun ca piftia a iesit absolut delicioasa (iarta-ma, Cre!) si surprinzator de bine legata...

P.S. Cu piciorul o duc mai bine: MERG si, din cand in cand mai si conduc, insa nu pot sa il indoi prea mult, nu pot sa alerg, nu pot sa stau turceste si cobor si urc destul de greu scarile. Insa sper ca pana la vara sa pornesc din nou pe coclauri...