In zodia cumpenei

Nu stiu daca vi s-a intamplat sa aveti cumpene in viata...ma refer la momente in care ati trecut razant pe langa o mare nenorocire sau ati simtit rasuflarea grea a mortii in ceafa...

Ei bine, cu riscul de a parea melodramatica, va marturisesc ca in vara asta, pe 17 august mai precis, am fost cu un picior in zodia cumpenei si m-am convins, inca o data, ca Dumnezeu ma iubeste si asteapta sa-mi implinesc menirea pe pamant, asa ca nu m-a primit la El inca.
Da, am gresit, am incalcat legile muntelui la o inaltime care nu-ti ofera prea multe alternative. Ca sa intelegeti mai bine patania, va spun doar atat: ma aflam in Austria, pentru prima data la o altitudine de peste 3000 m, pe un munte care in mod normal n-ar fi trebuit sa puna probleme de viata si de moarte nici macar unor straini de locurile acelea, cum eram noi.

In loc sa profitam de o zi superba, destul de rara in conditiile date si sa exploram imprejurimile timp de cateva ore testandu-ne bocancii si betele de trekking pe o zapada de toata frumusetea, am ales sa urcam un varf de 3.333m, pornind de la 3.150m. Nu pare prea periculos, nu? Asa am zis si noi, insa am luat-o pe alta parte decat traseul marcat (care iti taia elanul printr-o placuta de avertizare asupra riscurilor, plasata strategic chiar la intrarea in traseu), tinandu-ne dupa niste urme care la un moment dat s-au pierdut. Singurul moment vesel al excursiei a fost intalnirea cu un iepure alb, care parea ca stie drumul ceva mai bine decat noi, drept care ne-a taiat calea cu o viteza ametitoare...

Apoi am gresit din nou despartindu-ma de Razvan, care a iesit in sa undeva mult deasupra mea, pe un alt traseu, relativ usor. M-am trezit ca intr-un vis urat singura, escaladand niste stanci maro inchis, fixate doar aparent intr-un pamant faramicios, care se surpa sub bocancii mei.

Traseul a devenit tot mai abrupt, de fapt nu era nici un traseu, doar eu, incapatanata sa ajung in saua aflata in apropiere, ma cataram, cu mainile goale, pe niste stanci care se desprindeau tot mai des si tot mai neasteptat. La un moment dat, aflata pe peretele exterior al unei stanci, gasindu-mi cu greu echilibrul deasupra haului care se casca tot mai amenintator sub mine, am auzit un huruit deasupra mea si m-am trezit, asemeni lui Atlas, ca sprijineam 2 pietroaie imense la nivelul umerilor, in timp ce piciorul stang incepuse deja sa-mi alunece pe pamantul inselator... Am facut un calcul rapid: nu puteam tine 20 de kile in brate cu un picior alunecand si cu altul sprijinit precar de o stanca parsiva. Am decis sa scap de ele, creand un culoar intre mine si stanca de care ma tineam cu mainile. Decizia a fost mai mult decat inspirata, insa in cadere unul din bolovani mi-a atins dusmanos piciorul stang, dandu-mi impresia ca mi l-a despicat in doua!

Am ignorat durerea si, cu un efort suprem, m-am strecurat in gaura lasata de cele 2 pietroaie care s-au pravalit cu zgomot in vale. Nu era nimeni in preajma, doar niste turisti 'regulamentari' undeva, departe, de dimensiunea unor gandaci, care sigur nu banuiau prin ce trecusem. Il auzeam pe Razvan strigandu-ma de undeva, de sus, dar nu puteam sa-i raspund si nici nu-l vedeam. Tremuram din toate incheieturile si tot ce-mi doream era sa ajung in sa, ca sa pot face restul drumului pe creasta. Intr-un tarziu mi-am venit in fire si am reusit, dar creasta nu era deloc lina, cum mi-o imaginasem: in fata mea se casca o 'scara' uriasa de stanci maro, trantite claie peste gramada, pe care trebuia s-o urc macar pana la Razvan. Initial am vrut sa renunt, dar pana la urma, pipaind fiecare treapta de o mie de ori am reusit sa ajung la el, i-am povestit toata tarasenia si i-am multumit lui Dumnezeu ca sunt vie!

Ce a urmat? N-am atins varful Schaufelspitze, absolut inaccesibil din punctul in care ne aflam, am pierdut si telecabina de intoarcere, nu am mai gasit nici drumul pe care urcase Razvan (ceva mai usor), asa ca am coborat pe un alt versant, alunecand pe zapada printre pietroaie si ridicandu-ne iar, pana am ajuns, epuizati, la statia de telecabina de la 2900m. Acolo am regasit traseul 'clasic' de coborare, care ne-a scos in cateva ore jos. Cu ce m-am ales? Cu o vanataie oribila, care nu s-a vindecat complet nici acum si cu o lectie de viata bine-invatata: nu mergeti pe trasee nemarcate (mai ales intr-o tara straina si pe un munte necunoscut acoperit cu zapada)!

Trebuie sa recunosc ca ingerul meu pazitor a avut mult de furca in ziua aceea, noroc ca a fost pe faza...