A fost si soare, au fost si ploi...

Iata-ne si in ultima zi a lui 2008...ma despart cu nostalgie de el, caci a fost un an destul de agitat, cu multe cotituri, dar pentru mine a fost un an cum nu se poate mai bun... deh, Anul Sobolanului! (peste 12 ani voi mai avea un an ca asta!)
Privind in jurul meu, aproape fiecare persoana a avut cate o realizare, mai mica sau mai mare: unii si-au schimbat serviciul, altii au divortat, altii s-au mutat in casa noua, etc. Lucruri obisnuite, poate, in viata unui om, dar s-au intamplat toate anul acesta, foarte aproape de mine, astfel ca nu au trecut neobservate si au confirmat ca a fost ''anul marilor schimbari"...

La ''mai bine nu se poate": mi-am facut blog, m-am plimbat mult, am vazut in sfarsit Irlanda, am fost la un pas de acoperisul Romaniei, am redescoperit prietenia, mi-au fost in cele din urma recunoscute meritele la serviciu (sic!), mi-am recuperat carnetul suspendat.
La ''se putea si mai rau'': am facut pitiriazis rozat, am incalcat legile unui munte strain, am avut prima coliziune cu masina.

Mi-as dori ca 2009 sa fie cel putin la fel de bun ca 2008, sa ne aduca fiecaruia ceea ce ne dorim, dar mai ales ceea ce avem nevoie!

Va multumesc ca m-ati vizitat si ca ati mai si comentat si sa dea Domnul sa ne revedem sanatosi si inspirati la anul!

N-ai restanta, n-ai prestanta!

Iar am restante la scris...si nu numai!
S-au intamplat multe de cand am venit din Tara Catarilor... Mai aveam putin concediu, asa ca am fost la locul de bastina sa-mi incarc bateriile. In loc de asta, mi le-am descarcat de tot! Am avut primul meu accident, ca deh, o data si o data tot trebuia sa se intample... Mai precis, am intrat 'in coliziune' cu o Dacie (bineinteles rosie), cand ma pregateam sa patrund pe o strada aflata in plin santier, unde un camion de la Apa Nova se protapise sa sape o groapa, obturandu-mi complet vizibilitatea in partea dreapta. In partea stanga erau alte sapaturi pentru schimbarea bordurilor, caci se apropiau alegerile si lumea muncea de zor.

Sperietura a fost mare, dar paguba nu ar fi fost cine stie ce daca masina nu s-ar fi inchis singura in mijlocul drumului, cu cheile in contact, motorul pornit si geanta cu randul 2 de chei, telefon etc. inauntru! Am simtit ca turbez! Pana la urma, cu 'ajutorul' Sandeilor si Doreilor de la Apa Nova am spart gemuletul mic triunghiular din spate (mare prostie, caci era cel mai scump geam, cu exceptia parbrizului) si 'm-am predat' organelor care mi-au retinut permisul pe 2 luni!
Am fost foarte suparata o vreme, nici nu mai vroiam sa aud de carnet si de condus, dar acum am revenit la sentimente mai bune si azi chiar m-am dus sa dau reexaminarea. De fapt ma dusesem sa ma programez pentru luni, dar nu era nevoie, asa ca am ramas sa dau examenul fara sa fi invatat nimic si am picat cu 12 puncte!
M-a impresionat de-a dreptul simplitatea procedurii de reexaminare: nu tu taxe, nu tu coada, nu tu copii xerox, puteam sa jur ca sunt in alta tara daca nu as fi fost nevoita sa intru in sala de examen si la toaleta...Cred ca si la 2 Mai am vazut o buda turceasca mai bine intretinuta!
In fine, pentru ca ma simt in forma, voi incerca si lunea viitoare, asa ca...wish me luck!

Pe urmele catarilor

Ne-am intors de la Toulouse mai bogati, mai iluminati, absolut fermecati...de pacea care domnea in orasul de caramida rosie strabatut de raul Garonne si Canal du Midi, de albul incredibil al primei ninsori a Pirineilor de Mijloc, de povestile cu catari, languedoc si trouveri, de prietenia autentica, de gesturile simple dar atat de profunde, de Marea Mediterana atat de calda si neastimparata chiar si in noiembrie, de gustul cidrului brut Loic , de aerul medieval al cetatii Carcassonne...
Sudul Frantei musteste de istorie, la tot pasul gasesti castele medievale cocotate pe buza muntelui ca Meteorele grecesti, podgorii cu vinurile aferente, catedrale gotice in forma de palmier, mori de vant, ba pana si sanii trase de caini ca in Alaska...
Si, daca mai gasesti si un prieten care sa-ti dedice din timpul sau, cu care sa imparti tuica romaneasca sau vinul frantuzesc, atunci inseamna ca ai mai petrecut un concediu perfect intr-un loc vraiment inoubliable...

Quoi dire encore?! Ah, Patrick Bruel, ma faiblesse, peut-être?

@Later edit:

Carcassonne 11 nov 08 (poze 1)

Leapsa pe din doua

Am primit o leapsa de la Magda si am rezolvat jumatate din ea, asa ca ma grabesc sa scriu 5 dorinte, inainte de a pierde avionul...
1. sa am prieteni, nu doar"momente de prietenie"
2. sa ma dau cu telecabina peste Dunare
3. sa zbor cu balonul, fara a fi luata in balon
4. sa mai nasca si barbatii
5. sa dansez vals cel putin in fiecare zi
(va urma)
Nu stiu insa cui o sa dau leapsa asta, ca Ursi mi-a acaparat deja singurii 2 prieteni care au blog... poate-si mai face cineva blog pana vin din concediu...Ceva voluntari?

Sf. Mihail si Gavril

Potrivit unui comunicat al Ministerului Administratiei si Internelor, aproximativ 500.000 de romani poarta numele Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril. Cred ca fiecare dintre noi cunoaste cel putin un Mihai sau o Gabriela...Eu am numarat 4 in familia mea, cu mine cu tot! Ei bine, v-am dezvaluit si marele secret, acum ramane sa ghiciti care e al doilea nume al meu: Mihaela sau Gabriela? Si astept si urari, desigur...
La multi ani tuturor sarbatoritilor de azi!

Anti-reclama la Matache macelarul

Astazi am fost umilita de un caine!
Venind eu spre casa cu doua sarsanale pline, m-am intersectat cu o pocitanie de caine, negru, cracanat, jigarit, batran si, mi s-a parut mie, flamand!
Plina de mila, m-am gandit sa cotrobai in pachetul cu salam taranesc de la Matache si sa-i alin suferinta cu o delicatesa, gandeam eu, bine intentionata...
Cand colo, ce sa vezi, cainele aproape ca s-a speriat de felia de salam, a mirosit-o si a plecat tarandu-si paranteza mai departe...Mie nu mi-a venit sa cred, asa ca m-am luat dupa el cu felia de salam in mana, cutuindu-l si indemnandu-l sa manace, gandindu-ma ca, probabil, din cauza batranetii, isi pierduse mirosul! Bine, era intuneric, dar mi s-a parut ca nici nu vedea prea bine, am incercat eu sa-i gasesc o scuza...Pana la urma, vazand ca nu reactioneaza la nici un stimul, nici olfactiv, nici vizual si nici auditiv, m-am trezit filosofand cu voce tare: "OK, inteleg ca ti-ai pierdut mirosul si nici nu mai vezi bine, dar acum vad ca esti si surd!"
Stau si ma intreb daca nu cumva l-am jignit pe bietul patruped cu salamul lui Matache!

La Toulouse cu AlItalia

In aer pluteste aroma concediului...ultimul pe anul asta! Pentru ca aveam o oferta tentanta de la Toulouse, am decis (mai mult eu) sa mai bifam o tara pe anul asta, asa ca duminica ne vom imbarca spre Franta.
Dupa multe incercari nereusite de a ne lipi de vreun low-cost (culmea, pana si Ursi acceptase ideea!), am cumparat bilete la AlItalia, singura companie cu niste ore de plecare si de sosire cat de cat normale si cu un pret pe masura.
Ei, dar nici n-am apucat bine sa ma bucur pentru afacerea facuta, ca am si auzit tot felul de povesti infricosatoare cu bagaje pierdute (unele definitiv, altele recuperate partial), intarzieri mari sau zboruri anulate brusc, etc.
Eu sunt o persoana optimista si ma gandesc ca nu ni se poate intampla chiar noua, dar la dus schimbam 3 avioane, iar la intors 2, asa ca se poate intampla orice...
Voi ce ziceti? A zburat cineva cu AlItalia?
Astept mesaje de incurajare!

Joburi de succes

Ma intreb ce-o fi fost in capul meu cand in 1990 am dat admitere la Filologie...am ratat admiterea la mustata (15 sutimi!), dar nu m-am lecuit: am dat si in 1991 la aceeasi facultate si am intrat! Da, sunt o traducatoare meseriasa (zic ceilalti si am ajuns sa cred si eu), dar la ce-mi foloseste cand am de sudat toba la masina si nu gasesc un sudor in tot Bucurestiul? Sau la ce-i foloseste lui Ursi ca stie telecomunicatii cand o data pe luna batem in lung si-n lat tot cartierul in cautarea unui frizer (ca si astia sunt la mare pret!)
Apropos de pret, pe sos. Mihai Bravu am gasit totusi un fel de service specializat in tinichigerie care face suduri ieftine si bune. Dar trebuie sa ai un GPS ultraperformant ca sa-l gasesti, sa fii acolo sambata dimineata la 8 fix si sa ai un milion la tine. Toba noua nu iti trebuie, ca in banii astia ti-o sudeaza pe cea veche in vreo 10 minute.
Sa va mai spun despre electricianul pe care aproape ca l-am implorat sa plece dupa ce mi-a refacut instalatia electrica (doar partea de prize) dintr-un apartament cu 2 camere in 6 saptamani? Pai si postul mi s-a parut mai scurt decat lucrarea lui...
Sau despre instalatorul care mi-a montat cada cu toata instalatia aferenta, iar dupa 3 luni m-am pomenit la usa cu vecinul de jos in rolul purcelusului isteric, chiar in ajun de Inviere? Ei, era vorba doar de o imbinare proasta intre 2 piese si de o izolatie care lipsea... Ce mare lucru? Am chemat 2 instalatori, am schimbat un racord, am platit 1 milion si jumatate si s-a rezolvat!
Sau despre zugravii care mi-au confectionat un pervaz la baie si au fixat faianta cu partea taioasa la exterior, mi-au montat galeria de la bucatarie stramb si gresia cu denivelari?
Mi se zbarleste parul numai cand ma gandesc ca am de montat mobila din bucatarie: la ultima renovare (inceputa anul trecut pe vremea asta) am capatat 'meseriasofobie'...

J'adore mon coiffeur

Astazi mi s-au intamplat doua lucruri ciudate:

1. Pe bd.Magheru m-a abordat o tiganca ce avea de vanzare un parfum J'adore. Pentru ca am refuzat-o, a devenit insistenta si mi-a martutisit cu un aer complice: 'E ieftin, ca l-am furat de la mall'. Am ramas perplexa... mai ramanea sa-mi spuna de la care mall!

2. Pentru prima data in viata, m-am lasat tunsa de un domn coafez/hairstylist sau cum s-o mai numi acum. Eram disperata sa ma tund si mi-am incercat pur si simplu norocul la un coafor din cartier. Trebuie sa va spun ca parul meu e la fel de rebel ca si mine, asa ca o data la 2 luni faceam o excursie din Tineretului pana in Rahova, unde il duceam la tuns, caci numai acolo ii gasise ac de cojoc o doamna care intre timp a devenit mamica. Eram pregatita sufleteste pentru cea mai crunta dezamagire, in timp ce el isi extragea din trusa simandicoasa tot felul de clestisori si forfecute cu aerul unui debutant... Nu mai spun ca domnul nu avea deloc o tunsoare trendy, ci era mai degraba in curs de chelire! Treptat insa mi-am dat seama ca era doar timid si pe masura ce procesul avansa, devenea tot mai sigur pe el. Rezultatul a fost absolut surprinzator: SUNT INCANTATA! Cred ca zulufii mei rebeli au incaput in sfarsit pe mana cui trebuie...Acum stiu la ce se pricep cel mai bine barbatii!

In zodia cumpenei

Nu stiu daca vi s-a intamplat sa aveti cumpene in viata...ma refer la momente in care ati trecut razant pe langa o mare nenorocire sau ati simtit rasuflarea grea a mortii in ceafa...

Ei bine, cu riscul de a parea melodramatica, va marturisesc ca in vara asta, pe 17 august mai precis, am fost cu un picior in zodia cumpenei si m-am convins, inca o data, ca Dumnezeu ma iubeste si asteapta sa-mi implinesc menirea pe pamant, asa ca nu m-a primit la El inca.
Da, am gresit, am incalcat legile muntelui la o inaltime care nu-ti ofera prea multe alternative. Ca sa intelegeti mai bine patania, va spun doar atat: ma aflam in Austria, pentru prima data la o altitudine de peste 3000 m, pe un munte care in mod normal n-ar fi trebuit sa puna probleme de viata si de moarte nici macar unor straini de locurile acelea, cum eram noi.

In loc sa profitam de o zi superba, destul de rara in conditiile date si sa exploram imprejurimile timp de cateva ore testandu-ne bocancii si betele de trekking pe o zapada de toata frumusetea, am ales sa urcam un varf de 3.333m, pornind de la 3.150m. Nu pare prea periculos, nu? Asa am zis si noi, insa am luat-o pe alta parte decat traseul marcat (care iti taia elanul printr-o placuta de avertizare asupra riscurilor, plasata strategic chiar la intrarea in traseu), tinandu-ne dupa niste urme care la un moment dat s-au pierdut. Singurul moment vesel al excursiei a fost intalnirea cu un iepure alb, care parea ca stie drumul ceva mai bine decat noi, drept care ne-a taiat calea cu o viteza ametitoare...

Apoi am gresit din nou despartindu-ma de Razvan, care a iesit in sa undeva mult deasupra mea, pe un alt traseu, relativ usor. M-am trezit ca intr-un vis urat singura, escaladand niste stanci maro inchis, fixate doar aparent intr-un pamant faramicios, care se surpa sub bocancii mei.

Traseul a devenit tot mai abrupt, de fapt nu era nici un traseu, doar eu, incapatanata sa ajung in saua aflata in apropiere, ma cataram, cu mainile goale, pe niste stanci care se desprindeau tot mai des si tot mai neasteptat. La un moment dat, aflata pe peretele exterior al unei stanci, gasindu-mi cu greu echilibrul deasupra haului care se casca tot mai amenintator sub mine, am auzit un huruit deasupra mea si m-am trezit, asemeni lui Atlas, ca sprijineam 2 pietroaie imense la nivelul umerilor, in timp ce piciorul stang incepuse deja sa-mi alunece pe pamantul inselator... Am facut un calcul rapid: nu puteam tine 20 de kile in brate cu un picior alunecand si cu altul sprijinit precar de o stanca parsiva. Am decis sa scap de ele, creand un culoar intre mine si stanca de care ma tineam cu mainile. Decizia a fost mai mult decat inspirata, insa in cadere unul din bolovani mi-a atins dusmanos piciorul stang, dandu-mi impresia ca mi l-a despicat in doua!

Am ignorat durerea si, cu un efort suprem, m-am strecurat in gaura lasata de cele 2 pietroaie care s-au pravalit cu zgomot in vale. Nu era nimeni in preajma, doar niste turisti 'regulamentari' undeva, departe, de dimensiunea unor gandaci, care sigur nu banuiau prin ce trecusem. Il auzeam pe Razvan strigandu-ma de undeva, de sus, dar nu puteam sa-i raspund si nici nu-l vedeam. Tremuram din toate incheieturile si tot ce-mi doream era sa ajung in sa, ca sa pot face restul drumului pe creasta. Intr-un tarziu mi-am venit in fire si am reusit, dar creasta nu era deloc lina, cum mi-o imaginasem: in fata mea se casca o 'scara' uriasa de stanci maro, trantite claie peste gramada, pe care trebuia s-o urc macar pana la Razvan. Initial am vrut sa renunt, dar pana la urma, pipaind fiecare treapta de o mie de ori am reusit sa ajung la el, i-am povestit toata tarasenia si i-am multumit lui Dumnezeu ca sunt vie!

Ce a urmat? N-am atins varful Schaufelspitze, absolut inaccesibil din punctul in care ne aflam, am pierdut si telecabina de intoarcere, nu am mai gasit nici drumul pe care urcase Razvan (ceva mai usor), asa ca am coborat pe un alt versant, alunecand pe zapada printre pietroaie si ridicandu-ne iar, pana am ajuns, epuizati, la statia de telecabina de la 2900m. Acolo am regasit traseul 'clasic' de coborare, care ne-a scos in cateva ore jos. Cu ce m-am ales? Cu o vanataie oribila, care nu s-a vindecat complet nici acum si cu o lectie de viata bine-invatata: nu mergeti pe trasee nemarcate (mai ales intr-o tara straina si pe un munte necunoscut acoperit cu zapada)!

Trebuie sa recunosc ca ingerul meu pazitor a avut mult de furca in ziua aceea, noroc ca a fost pe faza...

Reportaj din concediu pe unde ultra scurte (i)

Sa nu-ti faci drum spre Budapesta la apus

9 august - condus 843 km Bucuresti - Budapesta, via Deva - Arad, drum surprinzator de fluent (10h). Portiunea de drum refacut Deva-Arad se incheie la Conop. Ne incurcam la Szeged din cauza soarelui care apunea ‘violent’, orbindu-ne de-a binelea exact cand aveam nevoie sa gasim intrarea pe autostrada spre Budapesta. Dupa cateva poticneli si mers in paralel cu autostrada pe o potecuta de tara, fara sa gasim insa vreo intrare, nimerim in fine drumul! Budapesta, in schimb, este extrem de usor de ‘minuit’ : self-explaining, ajungem ‘din prima’ la destinatie, cu mult noroc si cu ochii ca la melc dupa strazile principale -> o pensiune de pe o straduta oarecare din nordul Budapestei
Pensiunea very ok: liniste, racoare, gradina, pomi mari in curte. Nu ma asteptam..B&B Hotel

Hello Bucharest!..Sorry, Budapest!

Orice asemanare cu fapte si personaje reale este pur intamplatoare..:-)

10 august - vizitam Buda-Pesta pe dinafara, adica incercam sa ne familiarizam cu o capitala cu adevarat europeana si nu incetam sa ne minunam cum de toata lumea confunda Bucurestiul cu Budapesta. Sincer, n-au nimic in comun! Bucurestiul nu se compara cu nimic, in sensul rau, desigur! Budapesta ne da clasa la arhitectura, infrastructura, curatenie, servicii, etc. Cum pasim in centru, cladirea Parlamentului ne intampina cu o priveliste impresionanta de pe malul celalalt. Il tragem in poze si ne vedem de drum. Principalul obiectiv: castelul Buda. Fiecare bastion este valorificat cu o vizita de 1,6 Euro/bucata. Vizitam labirintul Budavari – o galerie subterana a castelului, de fapt o gaselnita comerciala care nu-si merita banii chiar deloc: homo consumatorus.

From Budapest_Aug2008

Podul cu lanturi, unul din cele 10 care fac legatura intre Buda si Pesta, totodata cel mai vechi din oras, duminica e inchis circulatiei si ticsit cu vanzatori ambulanti, suveniruri, carnati, bere si prajiturele, tot felul de prostioare menite sa-ti goleasca portofelul. Totusi, atmosfera e prietenoasa si inghesuiala maxima. La capatul podului, o fanfara canta muzica traditionala. Mancam langa biserica St. Istzvan – teapa: service included ‘automatically’ = 5 euro la o consumatie de 28! (probabil scria pe undeva prin meniu, mic de tot). Pe malul Pesta, o multime de firme te imbie cu croaziere pe Dunare ziua mai ieftin, seara mai scump. Preferam plimbarea pe jos. Scurta incursiune pe insula Margaret, cel mai mare parc din Budapesta. Remarcam banda pentru jogging, captusita cu un material extrem de moale, ca un fel de muschi sau pisla: o placere sa alergi! Ne intoarcem cu penultimul metrou/tramvai, cu sufletul plin de amintiri frumoase despre poporul vecin. Budapesta m-a fermecat prin aerul ei pretios, eleganta si stil. Aduce destul de mult cu Praga, cu aerul ei de poveste….

Mocanitza intra in reparatii

Ati aflat, probabil, ca in urma inundatiilor care au facut ravagii pe Valea Vaserului, plimbarile cu Mocanitza se vor suspenda pana in 2009. Noi am apucat sa ne ''dam'' cu ea anul trecut, cand am petrecut o vacanta de neuitat in Maramures. Culmea e ca firma care se ocupa de acest proiect este elvetiana, iar afacerea este foarte profitabila, datorita pretului piperat al biletului (30 lei anul trecut!), fluxului mare de turisti, unicitatii mijlocului de transport si peisajului de vis. Pacat, tocmai aveam de gand sa mai facem un tur anul acesta, alaturi de niste prieteni...

Lenny Kravitz si love revolution tour-ul sau

Nu sunt fan Lenny Kravitz, dar sambata trecuta am avut ocazia sa merg la concertul sau de pe stadionul Cotroceni. M-am dus mai mult din curiozitate si pentru ca...era gratis! Cu ocazia asta am aflat si ca Lenny nu e chiar o babaciune, cum am crezut, in ignoranta mea, ci s-a lansat in 1989 si are doar 44 de ani! Nu-mi erau necunoscute ''I belong to you", ''Fly away", ''American Woman" etc. pe care fanii (adica toata lumea de pe stadion) le stia pe dinafara, spre uimirea si incantarea lui Lenny insusi.
As vrea sa dau cateva note de 10:
-pentru organizare
-pentru vocea lui Lenny
- pentru prestatia bateristului
- pentru atmosfera
Exceptand gafa de proportii pe care a facut-o Lenny chiar in deschiderea concertului, confundand Romania cu... (ghici ciuperca, ce-i?) Ungaria, nu pot sa ma plang de nimic, m-am simtit SUPER!
Voi la ce concerte mai mergeti?

Vf. Moldoveanu, scara catre cer

Anul trecut in primul weekend din iulie eram cu niste prieteni pe vf. Ciucas. Anul asta am avut planuri si mai mari: sa atacam vf. Moldoveanu, punctul in care se termina pamantul romanesc si incepe taramul lui Dumnezeu.
Am pornit sambata dimineata la ora 7 de la complexul Sambata (670 m), mai precis de la Manastirea Brancoveanu, cu gandul sa urcam pe Moldoveanu si sa ne intoarcem in aceeasi noapte. Pana la cabana Valea Sambetei (1401 m) sunt vreo 2,30 h de mers prin padure. Ajungem in timp util la cabana, unde facem o pauza de un sandvis. Dupa ce traversam poiana vegheata de la inaltime de chilia parintelui Arsenie Boca, incepem urcusul pieptis catre Fereastra Mare (2188 m). Imboldita de incurajarile, rugamintile si 'amenintarile' companionilor mei, am reusit sa ajung in Fereastra, de unde incepe, practic, traseul de creasta, care serpuieste, urcand si coborand, pana la refugiul Vistea Mare (2310 m), aflat la baza Vf. Vistea Mare (2527), fratiorul cu un cap mai mic al marelui Moldoveanu (2544m)... De acolo urmeaza ultima bucata de urcus pieptis, apoi poteca de legatura si...hop pe acoperisul Romaniei!
Cei care au fost vreodata in Fagaras se vor mira auzind ca ne-am propus sa facem aceasta tura dintr-o singura bucata, adica intr-o singura zi. Planul s-a dovedit a fi cam fantezist, in special 'datorita'...mie!

Intre cabana Valea Sambetei si Fereastra Mare este o portiune foarte abrupta, pe care am urcat-o cu greu, practic am intarziat micul nostru grup de 4 cu vreo 2 ore! Dupa ce am ajuns pe creasta am incercat sa recuperam, dar muschii nostri se resimteau deja: eu abia ma mai taram la urcus, iar pe Razvan l-au apucat crampele musculare, in schimb prietenii nostri mai tinerei se tineau bine. La un moment dat am realizat ca nu aveam nici o sansa sa ajungem pe Moldoveanu in formatie completa, asa ca am hotarat sa ne despartim: eu urma sa ii astept la refugiul Vistea, iar ei 3 isi vor implini visul. M-am resemnat cu gandul ca il voi admira pe urias de la poale.

Ce s-a intamplat mai departe? Eu am ajuns cu bine la refugiu, unde am socializat vreo 2 ore cu niste unguri foarte de gasca (apropos, stiati ca in limba maghiara bocanci se spune la fel ca la noi?), iar din cand in cand mai aruncam cate un ochi spre varf, care incepuse sa atraga ca un magnet un nor negru amenintator. Pe la ora 18,30, cand ne-am reunit, aveam 2 variante: fie sa coboram in aceeasi seara la Sambata, pe Valea Vistei, fie sa innoptam la refugiu, care intre timp devenise aproape neincapator. Erau 2 probleme: daca ramaneam nu aveam saci si izoprene, doar cateva haine groase; daca plecam urma sa coboram 6 ore prin padure, dintre care 3 pe intuneric. Grea decizie...
Grupul ar fi vrut sa plecam, eu insa m-am opus. A fost o noapte grea, dar nu din cauza frigului, cum v-ati inchipui, ci din cauza inghesuielii. Nu cred ca vreunul din noi a dormit mai mult de 1 ora, caci toata lumea avea saci si izoprene, mai putin noi 4. Desigur, oamenii au fost binevoitori si ne-au imprumutat haine, ne-au servit cu ceai si palinca, dar nu au gasit de cuviinta sa ne faca si noua loc...Prin urmare, eu si Razvan ne-am inghesuit pe un singur loc, foarte aproape de rasuflarea grea a unui ceh, Costi a dormit cu fundul pe o bancuta de fier si cu capul pe masuta de fier, iar Florina s-a 'lafait' pe o jumatate de loc, in timp ce toti ceilalti au dormit confortabil in sacii lor. Asta in conditiile in care refugiul era gol cand am ajuns noi!
A doua zi am coborat prima parte a traseului pe o ceata cumplita si un vant amenintator, pana am ajuns in fundul caldarii. De acolo, raul Vistea ne-a condus pe valea sa pana aproape de destinatie, unde am cazut lati.
Pentru prima data in Fagaras, eu zic ca ne-am descurcat...vremea a fost absolut superba cele 2 zile, nu am avut parte nici macar de un dus, daramite de o ploaie cum ne temeam! Bilantul: obiectivul a fost atins de 3 din 4, am dormit in premiera la un refugiu (basca fara echipament!), nu ne-a plouat, nu ne-au atacat caini si nici alte animale, ne-am ales eu cu o insolatie, Costi cu o intindere de ligament, Razvan cu crampe musculare, Florina doar a dardait de frig!
In final as vrea sa-i multumesc micului meu grup pentru acest tur de forta si sa il rog pe Costi sa ma ierte pentru noaptea de cosmar...Desi n-as mai vrea sa repet experienta cu dormitul in refugiu, raman la parerea ca am facut alegerea cea buna...

Cultura gratarului la romani

Ieri am fugit de canicula pe Valea Doftanei, mai sus de barajul Paltinul, langa Campina. Ziua se anunta o reusita, in sensul ca am plecat devreme din Bucuresti, nu era aglomeratie, YHA (masina noastra, pentru necunoscatori!) mergea (sic!), foamea de clorofila era mare...

Dupa ce am traversat Campina in sus si apoi in jos, am nimerit, in fine drumul, facand o bucla pe la 'Fantana cu ciresi', un loc de agrement al campinenilor, de fapt, o paduriceo-poienita amenajata ca la carte, cu masute de lemn, leagane pentru copii, un loc dragut si civilizat. Ce am remarcat: desi era destula lume, cu gratarele de rigoare, nu era fir de manea, sau alte muzichii, ba se auzea clar ciripitul pasarelelor si 2 veverite jucause isi imbunatateau recordul la catarat in copacii dimprejur.

Am facut un popas aici si am plecat spre 'obiectivul' nostru. Obiectivul ar fi fost frumos, daca n-ar fi fost duminica, Romania, minoritatea roma n-ar fi plecat niciodata din India si americanii n-ar fi inventat barbecue-ul!

Ca sa va faceti o idee, toti pomii stufosi erau 'ocupati', lumea pescuia si facea baie in lac, desi, teoretic, acest lucru nu era permis, toate poienile fumegau si miroseau a...gratar, iar in surdina (aici am avut noroc!) se auzea o populara!

Si noi, amatorii, care venisem sa mirosim iarba si sa ascultam ciripit de pasarele, inarmati cu 3 sandvisuri si o sticla cu apa! Parca nimerisem in alt film si sfidam 'civilizatia' locului cu 2 izoprene si un ziar.

Apropos de civilizatie, dupa un timp, vecinii nostri de pajiste, niste grataristi profesionisti dotati cu corturi, gratar, navete de bere, pana si o torta artizanala, ne-au facut un pustiu de bine si au plecat... Au lasat in urma doar o movila de cenusa fumeganda, in varful careia tronau niste paine arsa, un ambalaj de tigari, niste cutii de bere stalcite, etc. , o naveta de bere rupta, niste slapi infipti intr-un copac, plus niste pulpe de pui si carnati la gratar desertati la marginea unui tufis si pajistea distrusa in vreo 5 locuri.

Concluzie: acolo unde ajung masinile sigur a patruns si 'civilizatia'. Unde sunt vremurile de altadata cand mergeam cu cortul prin Retezat si caram gunoiul dupa noi pe munte pana la primul ''tomberon"? Mi se pare mie sau uitam sa ne mai educam copiii asa cum am fost noi educati?

P.S. Tot incerc sa-mi conving sotul care vrea sa emigreze ca Romania e 'acasa' lui si e o tara binecuvantata...Inca vreo cateva iesiri la iarba verde si voi ramane fara argumente.

Epopeea celor 51 de zile

Am numarat azi 51 de zile de cand am scris ultimul articol...Intre timp am sarbatorit si eu, ca tot romanul, Floriile, Sf. Gheorghe, Pastele, Armindeniul, Sf. Constantin si Elena, Ziua Copilului, 1 an de casnicie, Inaltarea etc.
A fost simplu sa fac o pauza de blogging, cand am intrat in concediu, dar mai greu a fost sa ma reapuc de scris, caci nu mai gaseam momentul potrivit. Stiti, e ca si cu scara rulanta, mai lasi sa treaca o treapta si inca una si pana la urma te impinge cineva din spate si te urci pe una, la intamplare...
E adevarat ca am primit indemnuri, incurajari, rugaminti si amenintari (sic!) de la cititorii mei, care mi-au reprosat ca i-am lasat balta, dar lenea a fost mai puternica!
Ei bine, gata, domnia lenii a luat sfarsit, asa ca pregatiti-va pentru noi aventuri cu Scofala si Tandala, caci vara abia incepe si dar'ar Domnul sa fie una mai racoroasa, ca sa iesim in oras de voie, nu de nevoie! Apropos, anul trecut in iulie am vizitat Palatul Mogosoaia nu pentru ca ne apucase setea de cultura, ci pentru ca acolo era...racoare! Cred ca as fi vizitat si penitenciarul Jilava daca nu plecam mai repede in concediu...
M-am intors, deci, in blogosfera si sper sa aveti curiozitatea sa ma vizitati din nou...

P.S. Acum sa vad cui i-a fost dor de mine!

Back in business!

Pe-asta am recuperat-o din Schite:

"Ehe...a trecut ceva timp de cand n-am mai scris! Nu-i asa ca v-am lipsit? Si voi mie...

S-au intamplat multe intre timp...am avut 2 saptamani de concediu absolut minunate, am petrecut crestineste sarbatoarea sfanta a Invierii Domnului, apoi am lenevit in minivacanta de 1 Mai...iata cate subiecte am pierdut si cat timp pentru mine am castigat! Hai sa va povestesc si voua cate ceva, nu de alta dar desi contorul meu s-a invartit constiincios si a inregistrat vizitatorii, acestia au venit, dar nu au zabovit mai mult de 1 minut pe blog :-( ceea ce m-a pus serios pe ganduri! Asa ca...

Irlanda m-a intampinat toata verde, mirosind senzational a flori de primavara si a albastru intens de la un cer prea apropiat de pamant..;-) Nu stiu, poate ca senzatia asta o ai intotdeauna la latitudini mai mari. Un Dublin cu porumbei, poduri si pub-uri; cu soferi romani de autobuz, cu parcuri explodand in mii de flori si culori, de care cineva chiar are grija (a propos: se inchid seara - '20 minutes before dark' :). Whiskey si oi si muzica irlandeza. Nu sunt ei niste maestri ai artelor sau posesori ai unor mari muzee - precum Prado al Madridului sau Louvre al Parisului -, dar natura lor simpla si sincera poate fi incantatoare. Nu lipsesc totusi caracteristicile unui stat din Europa Occidentala - sosele impecabile, retele de transport fara (prea mari :-) intarzieri si ...

Trebuie sa va povestesc si despre restaurantele de diferite natii pe care le-am incercat: japonez, indian, irlandez /marocan...si neaparat despre Market Bar."

Escala

Proaspat aterizati de pe meleaguri irlandeze, cu bagajele pe hol, inca nedesfacute, dar gata de o noua calatorie, (ca mai am concediu!) nu va voi spune decat atat: Irlanda e foarte verde, Dublinul e mic si nu are cine stie ce atractii culturale, in afara pub-urilor ;-), Atlanticul e impunator pentru cineva obisnuit doar cu marea, vremea e extrem de capricioasa, lumea e, in general, relaxata...

Mi-au placut: campurile verzi cu mielusei, stancile care se prabusesc in mare la Dun Aengus, atmosfera din pub-uri si de pe strazi seara (in special Temple Bar), muzica traditionala, gradina zoo din parcul Phoenix (lemurii sunt bestiali!), lebedele din Galway, mancarea de la Market Bar (Dublin), focile de pe insula Aran, muzeul scriitorilor din Dublin, degustarea de whiskey de la Jameson Distillery, tocanita irlandeza.
Ma grabesc sa plec, dar va promit o relatare pe larg a peripetiilor irlandeze...

P.S. La multi ani, Omuleaso!

Ziua Nebunilor

"Oamenii se pacalesc. Pacaleala e buna. Ca si carnavalul, ea exploateaza forta dezordinii, a lucrurilor facute pe dos." (Irina Nicolau, "Ghidul sarbatorilor romanesti")
Cred ca felul in care arata Bucurestiul azi e cea mai buna pacaleala din ultimii ani...CURAT! De vreo saptamana incoace, pe bulevardul Cantemir (probabil si pe altele) niste omuleti colorati periaza strazile, planteaza gazon pe peluze, uda iarba in fiecare zi, lustruiesc si smotruiesc de zor! Ba, au mai plombat si niste gropite care schimonoseau fata asfaltului in urma lucrarilor de amenajare a parcarilor incepute in noiembrie si neterminate nici pana azi.
Mai mult, cica schelele de pe Arcul de Triumf, montate anul trecut in vederea renovarii monumentului, au fost rapid demontate acum cateva zile, ca nu dadeau bine in ochii musafirilor de rang inalt...mai ales ca lucrarea nu demarase inca!
Asadar, bucurati-va de aceasta pacaleala, sau minune, cum vreti sa-i spuneti, caci nu va mai dura decat 3 zile (2, 3, 4)!
Stiti ce e mai trist? Ce nu a reusit primaria in 18 ani, a reusit NATO intr-o saptamana...Dar'ar Domnul sa mai vina NATO in vizita pe la noi!

Vitezomana lu' peste

Mai deunazi am primit prin posta o instiintare care ne 'soma' politicos sa dezvaluim numele contravenientului care a condus masina depasind viteza legala in frumoasa si interminabila localitate Ciolpani, situata pe DN1, in luna noiembrie. In urma brainstormingului realizat in familie, a rezultat ca eu eram vinovata, caci, dupa toate probabilitatile, eram singura in masina! Sotul meu a refuzat sa fie cavaler si sa incaseze el pedeapsa, dovedind grave deficiente la capitolul 'spirit de solidaritate'...;-(
Totusi, a fost dragut si s-a oferit sa-mi faca un cont la Ghiseul de plati virtuale, ca sa ma scuteasca de drumuri! Credeati ca povestea se termina aici? Sunteti naivi, dragii mei, caci traim in Romania...ei bine, la Ghiseul Virtual se pot achita doar amenzile primite in Bucuresti! Resemnata, ma duc a doua zi sa platesc la CEC, ca sa beneficiez de reducerea amenzii. Bucuroasa, ii inmanez sotului meu chitanta sa o trimita prin fax, ca deh, asa cereau instructiunile...Dupa 2 zile de chinuit faxul si dat telefoane la politia din Ciolpani, ca sa aflam de ce suna mereu ocupat, o doamna amabila ne lamureste ca ala e singurul numar de fax pentru toti care iau amenzi pe DN1, de-aia e mereu ocupat, dar sa insistam!?!?
Apropos, cu cat credeti ca depasisem viteza legala? Cu 12 km la ora...;-(

Buna dimineata, Bucuresti!

Dimineata, pe la ora 7, avand ceva treaba prin oras, m-am pomenit dintr-o data ca descopar o alta fata a Bucurestiului. Masinile motaiau cuminti in parcari, semn ca oamenii nu se trezisera inca, pomii incepeau sa-si arate, din ce in ce mai curajosi, podoaba florala, ici, colo cate un caine amusina gazonul proaspat plantat de primarie, strazile erau pustii si aerul ceva mai curat (bine, nu chiar ca la Sinaia...)
Pentru prima data dupa mult timp m-am simtit confortabil in orasul meu! Am inspirat, precauta, o gura de aer si...minune mare: nu m-am sufocat! Mai, voi intelegeti ce zic? Era liniste si pace in Bucuresti, se auzeau pasarile ciripind!!!! Mai ramanea sa vad un iepure traversand strada si as fi jurat ca sunt la Stockholm ;-)
Pana la urma merita sa te trezesti sambata la 6 dimineata ca sa te bucuri de o ora, doua de normalitate, caci malaxorul odata pornit, nu se opreste pana tarziu, in noapte.

Banalul bilet de avion

Azi,pe la ora 18,30, aflandu-ma intr-o agentie de voiaj de la Universitate, am avut o revelatie: suntem in UE, nu e nici o indoiala!
M-am dus sa-mi caut bilet de avion cu 3 saptamani inainte de plecare, ca tot omu' normal. Cand colo, ce sa vezi, intra un tip precipitat si intreaba: 'mai aveti bilete pentru seara asta, la Dublin sau la ... (indescifrabil)Italia?'
Domnisoara de la agentie isi da seama ca are o urgenta, face cautarile de rigoare si ii da raspunsul: 'Aveti un zbor la 21, 20, cu Aer Lingus, 200 Euro. Asteptati sa va emitem biletul'. Scotand din buzunar un teanc de lei si Euroi, tipul zice: 'Pai, astept, numai sa nu pierd avionul. Am timp,nu? Ca acum plec'
M-am simtit rusinata de 'graba' mea si mi-am dat brusc seama ca suntem in UE. Deja e mai ieftin sa mergi cu avionul decat cu trenul pe unele rute interne...

Marea in luna lui Marte

Dupa cum ati aflat, duminica am fost la mare. A devenit asa, un fel de traditie de familie, sa admiram marea cand e ea mai frumoasa, adica fara turisti, gunoaie si manele. Prin martie e tocmai bine, poate si in aprilie, in mai deja e tarziu! A fost o zi frumoasa, nu prea insorita, dar suficient de calda. Pana si apa era acceptabila pentru o baie, dar nu se facea sa deranjam o mare atat de limpede si fericita cu mofturile noastre de oameni.
Ne-am plimbat pe malul marii pana dincolo de hotelul REX, alaturi de indragostiti inlantuiti, caini zburdalnici si copii, am incercat sa ne imaginam cum arata pontonul din dreptul cazinoului din Mamaia acum 50 de ani, cand toboganele de piatra erau functionale, iar lumea avea acces la el pe o scara decenta, nu pe una subreda de lemn, improvizata de cineva...Am mai admirat locurile de parcare trasate pe piatra cubica unde in anii trecuti aveau acces doar pietonii si bicicletele, buticurile si telegondola adormite, ne-am intalnit si cu gargarita de anul trecut, cu deosebirea ca atunci parea mai vie ;-), am cautat in zadar o toaleta, fie si cu bani, ne-am intrebat cum o fi sa te gadile soarele pe la gene dimineata in cele 2 vile cochete din Mamaia cu iz arhaic...
Numai pescarusii pareau bucurosi de oaspeti si ne-au delectat cu baletul lor aerian! Am plecat seara tarziu, dupa ce ne-am clatit plamanii cu aerosoli de primavara, ratacind pe la Topalu si Capidava, caci la Bucuresti se poate ajunge pe oriunde, chiar si pe A2 daca te-ai nascut in Constanta sau ai memoria localitatilor prin care ai trecut la venire...

RDS-ul si marea

Probabil va intrebati ce legatura e intre astia doi...Pai, aparent nici una, dar sa vedeti cum vine de se leaga!
Saptamana trecuta n-am avut Internet deloc. RDS-ul ne-a taiat conexiunea, asa cum a mai facut-o si anul trecut, pe motiv de neplata facturii. Toate bune si frumoase, daca asa ar fi stat lucrurile, dar noi platisem facturile, insa cate 2 odata. Desi RDS ofera clientilor sai posibilitatea teoretica de a plati online, mai bine nu incercati asta acasa...caci veti pati ca noi. Astfel:
1.Daca platesti 2 facturi odata, nu se inregistreaza nici o plata.
2. Daca esti cu plata la zi, te trezesti cu Internetul taiat dupa 6 luni.
3. Dupa ce trimiti prin fax sau prin alt Internet (ca al tau e taiat) ordinul de plata, ar trebui sa fii reactivat in 24 de ore. In realitate, dureaza o saptamana.
Pe scurt, niste incompetenti. Totusi, aici exista si o parte buna. Pentru ca nu aveam Internet, duminica am plecat la mare...ei, dar asta e cu totul alta poveste, intitulata, sa zicem...'Marea in luna lui Marte'.

In amintirea Elsei

Am aflat azi o stire care m-a umplut de revolta. Leoaica Elsa de la gradina zoologica din Bucuresti a murit marti in urma unei supradoze de anestezic. O intrebare nu-mi da pace: de ce trebuia sterilizata o leoaica in varsta de 17 ani, dat fiind ca un leu in captivitate traieste aproximativ 20 de ani? Era atat de prolifica incat umpluse gradina de leusori? Sau domnii care vor sa ridice pe locul Zoo un grandios ansamblu rezidential nu mai au rabdare?!
Uite ce zice ''Realitatea": ''Aceasta este doar o verigă dintr-un lanţ lung de greşeli soldate cu moartea animalelor. După elefantul Gaya, la Zoo Băneasa au mai murit un zimbru, un iac, un jaguar şi mai mulţi mufloni mâncaţi de câinii vagabonzi"?!
Doamne, mi se zbarleste parul cand imi amintesc in ce conditii traiesc animalele din Madrid si din Stockholm, pe care le-am vazut cu ochii mei zburdand printr-un parc imens despartit de vizitatori prin santuri pline cu apa, nicidecum stand dupa gratii, ca la noi!
Domnilor dezvoltatori de proiecte imobiliare, mai aveti de jumulit vulpile si lupii, de incins gratare cu porumbeii si fazanii si de facut ursii salam, dupa care terenul va apartine! La ce ne trebuie noua Zoo cand animalele cele mai feroce umbla oricum libere pe strada (in jipane)...

Elsa, Gaya, voi meritati o soarta mai buna, poate macar in Gradina Raiului terenul nu e de vanzare!

Azi e ziua mea!

A dat Dumnezeu si mi-a venit si mie randul sa-mi serbez ziua. A meritat asteptarea, daca ma gandesc ca de dimineata primesc in continuu urari. Pana si pe blog am primit, asa ca va multumesc celor care m-ati felicitat deja si celor care urmeaza sa o faca. E o zi rara pentru mine, dar daca mi-am ales-o...Mama zicea ca acum...36 de ani era zapada, (de-asta-mi place mie zapada), dar cu incalzirea asta globala o sa mi se strice si mancarea pentru invitati!

Sunt foarte fericita ca toata lumea mi-a respectat dorinta si mi-a facut urarile chiar de ziua mea, ca deh, am si eu zi, si ce zi! Ii anunt oficial pe toti prietenii mai care nu au venit la nunta ca nu mai sunt suparata pe ei, (am primit tot felul de reclamatii!)si ii astept sa se revanseze cu niste cadouri consistente de ziua mea!
Va doresc voua, cititorilor mei de blog, sa aveti o zi deosebita ca a mea si nu uitati sa-mi "cititi" reclamele!
P.S. Toti bisectii sunt asteptati sa-si ridice tortul si sampania de la Carrefour! Pe bune!

Meniul de 3 lei

Stiati ca azi e ziua restaurantului'"La mama"? Mai precis azi se implinesc 9 ani de cand s-a deschis primul restaurant "La mama". Ei aveau o traditie ca in fiecare an de ziua lor sa ofere asa-numitul "meniu de 3 lei", adica plateai 3 lei (cand erau leii vechi era si mai "rentabil"!) si mancai de spargeai. E adevarat ca era un meniu fix, dar acum 2 ani cand am raspuns si noi acestei provocari (culmea, era intr-o duminica si am gasit loc!) am mancat atat de mult ca nu mai puteam sta pe scaun...simteam ca pocnesc!

Asta imi aminteste de prima mea iesire in strainatate, cand aveam micul dejun de tip bufet suedez inclus, fireste, in pretul camerei. In prima dimineata mi-am umplut farfuria cu varf, ca haplea, pentru ca voiam sa gust din toate si m-am simtit rusinata cand Razvan m-a anuntat ca nu e nevoie sa o umplu atat de tare, ca pot face mai multe ture cu portii mai mici... Deh, asta e din ciclul "romanii in strainatate".In concluzie, daca vreti sa va surprindeti placut jumatatile, invitati-le pe 27 februarie "La mama". Poate aveti noroc si vor sa comande meniul de 3 lei! Daca nu, baieti, fiti in continuare bineveniti in "triunghiul falimentului"!

Chef de blog

Azi am chef sa scriu pe blog. Nu m-am gandit la un subiect anume, dar mi s-a facut asa un dor de scris... As scrie despre saptamana frumoasa in care am intrat, nu doar pentru ca a inceput duminica, cu Dragobetele si se va incheia cu Martisorul dupa ce voi fi sarbatorit si ziua mea, ci pentru ca am o stare de bine, parca in jurul meu totul se inlantuie in chip fericit. As scrie despre un vis care e pe cale sa se implineasca: poate voi vedea Irlanda in aprilie. As scrie despre lalelele mele din ghiveci care de cateva zile cresc vazand cu ochii, straduindu-se din rasputeri sa infloreasca fix de ziua mea. As scrie despre dorintele si sperantele mele ascunse, dar si despre temerile mele. As mai scrie si despre tristetile si fericirile mele, despre rulada cu ness si pisica neagra care nu se asorteaza cu gresia mea, despre coltarul in trepte si urgenta cu bin Laden, calciul cu D3 pe care uit sa-l iau, cerceii atarnatori pe care i-am primit cadou azi, de ce se flescaiesc trandafirii dupa ce-i cumperi si nu inainte, ce bine ca nimeni nu mi-a urat inca ''La multi ani'' cu anticipatie (urasc sa mi se faca urarile fie si cu 1 zi inainte de ziua mea!), trebuie sa slabesc, nu mai am chef sa citesc, televizorul ne consuma viata, cu cat vinde Petrica ouale?
Mi-e frica sa cobor cu viteza din varful unei pante abrupte, m-am resemnat cu primele fire albe, imi place sa predau, regret ca tata nu a trait mai mult, ma surprinde cat de repede trece timpul in ultimii ani, ''iubesc, am curaj si ma tem'', imi doresc sa devin mama anul asta, mi-e dor de Maita, oare ce-mi aduce Madalina?
''Asta abereaza...''
Nu tocmai...aveam chef sa scriu pe blog si am transcris tot ce mi-a trecut prin cap in ultimele minute. Voi citi si eu o data cu voi, sa vad ce a iesit.

Dragobete la Mogosoaia

Ieri am sarbatorit Dragobetele la Palatul Mogosoaia...
mai precis in curtea palatului, adica in parc! Am vrut sa fugim din Bucuresti, dar nu prea departe, caci seara aveam si o rezervare la Thalia, restaurantul nostru preferat din cartier. Apropos de Thalia, am observat un lucru ciudat: nu are firma la poarta, nu isi face reclama, daca nu stii exact adresa, cu greu ai banui ca pe strada cu pricina se afla un restaurat si inca unul cu bucatari buni!

La Mogosoaia era multa lume, unii jucau badminton si fotbal, altii se plimbau prin parc, adulmecand primavara din aer, dar atractia parcului erau serele Bibescu, unde te intampina o mare de flori, care se gatisera in toate culorile pamantului si asteptau admiratorii. Am primit si eu un cyclamen si o cineraria, dar credeti-ma ca mi-a fost foarte greu sa aleg. Toate erau splendide, iar albinele nu mai pridideau sa le culeaga nectarul...

O zi frumoasa, de primavara adevarata, fara inimioare de plus si pungi de cadouri, dar cu dragostea plutind in aer...

Zilele horror-ului culinar

Hotarat lucru, saptamana trecuta a fost de cosmar pentru papilele mele gustative.
Bunaoara, miercuri ma duc sa-mi iau ceva de mancare de la magazinul de vis-a-vis de serviciu si constat de la prima inghititura ca salata a la russe era ...acra. Imi era prea foame, asa ca mai gust o data...tot acra. Urmarea: le fac scandal, primesc banii inapoi si imi pacalesc matele revoltate cu o punga de pufuleti.
Joi, intamplandu-ma eu prin magazinul Unirea cu uniste treburi, cobor la 'La Fourmi' sa iau de-ale gurii. Ajunsa acasa, descarc 'marfa' si dau sa ma delectez cu o delicioasa pasta de peste. Delicioasa my ass: cand desfac folia de aluminiu de pe cutia sigilata, ce sa vezi...niste pete de mucegai de toata frumusetea impodobeau artistic toata suprafata pastei!
In sfarsit, sambata seara, aplicand principiul 'daca nu am paine, manac si cozonac', iesim pe la ora 21 sa mancam ceva in oras, dupa ce frigiderul propriu ne dezamagise crunt. Incercam un restaurant nou din cartier, Bellini din Tineretului, ignoram preturile exagerate, comandam si asteptam, plini de speranta. Mai intai, m-a mirat limonada care nu avea pic de zahar. Apoi m-a mirat si mai tare faptul ca desi comandasem niste pui cu legume si orez, 'Pollo alla diavolo', la o evaluare rapida a farfuriei a rezultat ca puiul...facuse pasi! Dupa ce termin de rascolit temeinic toata farfuria, chemam o chelnerita si ii explicam situatia. Urmarea: farfuria fara pui dispare si, dupa o perioada de asteptare absolut necesara, desigur, apare in sfarsit farfuria cu pui insotita de o chelnerita cu urmatorul discurs: 'Ne cerem scuze, si bucataria isi cere scuze, dar s-au incurcat comenzile...' Foarte dragut, mai ales ca in meniu nici nu remarcasem 2 mancaruri atat de asemanatoare, una cu pui si alta fara.
Si cand ma gandesc ca acasa puteam manca niste unt cu gem absolut decent si aproape pe gratis, ma apuca jalea...

Triunghiul falimentului

Dupa cum spunea un tip de la radio, de astazi barbatii au intrat in triunghiul falimentului: 14.02-01.03-08.03! Daca privim lucrurile din aceasta perspectiva, atunci Razvan (aka sotiorul meu) se afla intr-o situatie si mai ingrata, caci mai are de "suportat" si ziua mea de bisecta. Deh, la unii triunghi, la altii patrat! Norocul lui ca noi nu serbam Dragobetele american! (cum bine i-au zis carcotasii Sf. Valentin)

De ce se vinde atat de bine sarbatoarea americana in Romania?

1. Din snobism, caci imbratisam cu prea multa usurinta sarbatorile altora in detrimentul celor autohtone carora, pe de alta parte, nu li se face deloc "reclama". Nu vad de ce ne-am limita doar la Sf. Valentin, ca, slava Domnului, exista atatea sarbatori in lume...

2. Romanilor chiar le place sa sarbatoreasca daca e sa judecam dupa cate domnisoare cu flori am vazut astazi, dupa cat de pline au fost restaurantele si magazinele. Dupa cata veselie am intalnit pe strada, cred ca toata lumea a avut de castigat de pe urma Sf. Valentin: indragostitii s-au ales cu cadourile si distractia, iar comerciantii cu profitul. Nu inteleg insa de ce avem nevoie sa ne creeze altii ocazii ca sa oferim cadouri. Pana la urma zilele sunt toate la fel, depinde de noi sa le facem frumoase!

Poate ca ar trebui sa invatam sa daruim mai des si ori de cate ori simtim nevoia, nu doar de sarbatori si cu atat mai putin de sarbatorile altora...

Caine surd la vanatoare

Azi am vrut sa trimit un pachet unui prieten din Franta. Ce poate fi mai simplu? Ehe...
Intru intr-o posta. Acolo aflu ca da, se pot trimite pachete in Europa (sic!) dar ei nu mai au formulare...:-(
Pai, da, de ce-ar avea? Mai bine ar veni clientul cu tot ce-i trebuie la el, nu? Sau mai bine mi-as deschide o posta acasa, ca acolo am tot ce-mi trebuie.
Nu-i nimic, zic, ce nu fac eu pentru Pierre? Caut alta posta. In sfarsit gasesc una (ce bine ca inca e deschis!). Zice functionara, pai nu aici, la usa cealalta, unde au si vama. What the fuck? Eu nu ma dau batuta: Pai, ce, la dvs. nu se poate? Ea zice: asteptati putin, sa intreb daca mai avem formulare. Formulare aveau, dar ambalaj nu...:-x
Functionara, amabila, ma trimite peste drum, la magazinul de bijuterii (?!) sa caut plic cu bule de aer. Apoi imi face calculul: o carte+ un CD=650 gr=31 RON in plic, iar in colet 80 RON.
Ma decid rapid. Traversez, nu gasesc magazinul de bijuterii, in schimb dau de o papetarie care tocmai inchisese. Ma milogesc de vanzatoare cu o figura a la "Puss in boots" (vezi Shrek 2). Mi se deschide si, culmea, simt ca am nimerit in Imparatia Plicurilor: 3 dimensiuni diferite de plicuri cu bule! Plutind de fericire, il aleg pe cel mai mare, platesc si ies.
Restul a decurs normal, dar ma intreb ce rol mai are aceasta institutie daca plicuri nu are, formulare nu are, uneori nici timbre, in schimb are intotdeauna niste cozi imense si functionare cu tupeu care se rastesc la tine ca vii la ghiseu "nepregatit"!

Circ pe gheata la Bucuresti

De dimineata, cum ajung la serviciu, 2 colegi binevoitori ma asteptau ca pe-un cires copt sa-mi dea vestea: vine Kings on Ice la Sala Polivalenta, pe 24-25 aprilie 2008.

Macar de data asta au pus spectacolul in luna potrivita, adica luna pacalelii! Tocmai ce scrisesem despre el pe blog, cand, hop, si anuntul! Acum au racolat-o si pe Surya Bonaly (da Doamne sa fi ramas slaba!) si pe Circ du Soleil...(poate rezervele lor!) Cica in urma megasuccesului de anul trecut, baiatul ala simpatic din Ungaria a scartait energic din Stradivarius si a adunat trupa la ciugulit de lei romanesti. Abia astept impresiile de dupa spectacol!

Pun pariu ca e o noua teapa de-a lui Marton. El va face, desigur, playback, Plushenko va patina 10 minute cu tot cu Surya, iar Circ du Soleil va umple restul timpului cu niste acrobatii expirate. N-ati observat ca in ultimii ani ne-au napadit toate fostele mari glorii? Pacat ca nu vin inainte sa devina foste...Nu mai e mult si il vom vedea si pe megastarul Michael Jackson sau ce va mai fi ramas din el (depinde cat de repede vine!), ca am auzit ca si-a pierdut o bucata de nas intr-un spectacol...

Mai bine ciocoflender decat Omniasigurat

Intr-o frumoasa zi de toamna imi gasesc masina cu spoilerul smuls din suruburi pe o parte, atarnand ca o peltea pe asfalt...

Frumoasa imagine, mai ales ca eram in plin santier -atat in casa, cat si pe strada, gratie domnului Videanu...

Buuun...Mergem la politie, apoi la Centrul de daune Omniasig, toate bune si frumoase.

In decembrie ajungem si la service. Face omul devizul, comanda piesele, da spoilerul jos ca sa-l inlocuiasca, dar...surpriza: dl. Serghescu, un mare mahar de la Omniasig, care trebuia sa dea acceptul pentru despagubire, trimite un raspuns negativ la service, pe motiv ca in urma compararii pozelor de dinainte si de dupa incident a constatat ca masina era deja avariata!

Domnule Serghescu, eu inteleg ca vreti sa faceti economii la bugetul Omniasig, dar daca va imaginati ca eu am umblat cu spoilerul smuls din suruburi 2 ani si brusc m-am decis sa-l repar inseland vigilenta Omniasigului si abuzand de generozitatea sa, va inselati amarnic. Nu stiu cati ati reusit sa fraieriti in felul asta, dar eu va asigur ca mai exista si alte solutii. De pilda, o reclamatie la Comisia de Supraveghere a Asigurarilor...

Partea interesanta este ca pe 15.02 trebuie sa platesc rata a 2-a la Casco, iar eu i-am anuntat ca daca tot repar masina pe banii mei nu vad de ce as mai cotiza la Casco in continuare... Brusc, au parut interesati de speta mea si m-au asigurat (ca doar asta e treaba lor!) ca se vor interesa de situatia mea. Mai ales ca in calculator figurez cu ''se asteapta trimiterea dosarului" si nu cu dosar inchis.

Asa ca, mult succes in alegerea asiguratorului si nu uitati: traim in Romania, tara lui ''merge si-asa".

Cap sau pajura?

Acum doi ani, dupa o frumoasa excursie prin Apuseni alaturi de doi prieteni dragi, ne-am trezit ca mai aveam 5 zile de concediu si nici pic de chef sa ne intoarcem acasa...Cum in camera in care statusem in Arieseni am gasit la plecare, sub un fotoliu, o moneda de 10 forinti, ne-am gandit ca o fi vreun semn de la Dumnezeu asa ca...am dat cu banul: daca e cap, Ungaria, daca e pajura, Romania! Si a iesit...cap!
Aveam emotii mari, caci nu mai iesisem din tara cu masina, iar cu toate istoriile pe care le auzisem despre vecinii nostri...mai eram si non-UE...
In fine, dupa o noapte petrecuta la Baile Felix, am imbaiat-o pe YHA si...am trecut granita pe la Bors. Fara probleme, cu bagajele pline de rufe murdare, dar cu o mare dorinta de a cunoaste locuri noi. Cum singurul obiectiv turistic de care ne aminteam din cartea de geografie era lacul Balaton, am pornit intr-acolo. Trec peste faptul ca la unguri fiecare groapa este semnalizata, asta daca intalnesti una, iar pe autostrada nimeni nu foloseste banda de accelerare decat pentru a depasi, dupa care o elibereaza (ciudat, nu?), nimeni nu iti da flash-uri, nimeni nu claxoneaza...destul de plictisitor ;-)
In caz ca nu stiti, lacul Balaton are o lungime de 77 km, o suprafata de 592km2, si o sumedenie de statiuni presarate de jur imprejurul lacului, atat pe coasta sudica, cat si pe cea nordica. Cam greu sa te orientezi, mai ales ca habar nu aveam de preturi, de nimic...Cu harta in mana si cu o recomandare prin sms de la un prieten al lui Razvan care daduse o cautare pe net (multumim, Mihai!), ajungem, pe la ora 21, la hotelul Maria din statiunea Balatonmariafurdo. Acolo, ce sa vezi, tocmai sosise un autocar cu nemti care ocupasera tot. Am lasat masina in parcare si am pornit pe jos in recunoastere. In 5 minute eram cazati la Napsugar (Raza de soare)-un hotelas cochet unde am fost primiti mai mult decat civilizat de, probabil, singurul receptioner si chelner care ciupea putina engleza.
Am petrecut niste zile de vis, ne-am cumparat costume de baie si am facut baie in lac, ne-am dat cu vaporasul, am hranit lebede, am mancat gulas, supa-crema de usturoi, rata prajita, am degustat vin de Badacsony si am vizitat pana si castelul unui grof! Si am constatat, cu mirare, ca pisicile ungare seamana leit cu pisicile romance...
Ar fi multe de povestit, dar mai bine mergeti si va convingeti singuri. Ce ne-a impresionat este ca ungurii s-au dat peste cap sa ne faca sa ne simtim bine...afacerea e afacere, ura rasiala e doar inventia politicienilor.

Cura mea de slabire

Dialog intre mine si Razvan, azi-noapte, tarziu:
Razvan, autoritar: -Mai, tie nu-ti e somn?
Eu, calare pe blog: -Ba da, da' mi-e fooooame! Da-mi niste apa sa beau...
Razvan, dur: -Tu-ti ceapa ta de copil, nu te-am intrebat mai devreme? Vezi ca ai un carnat in bucatarie!
Eu, rezistand eroic: Nu ma ispiti!
El, mut de admiratie: ?!
Eu, brusc interesata: Unde e?

Ei bine, pana la urma am baut doar apa...in caz ca va interesa ;-)

Despre sinceritate

Cine ma cunoaste stie ca sunt o persoana sincera. Enervant, deranjant, obositor de sincera. Il mostenesc pe bietul tata. El spunea ca nu poate tine un secret, vorba 'ceea: 'ce-i in gusa, si-n capusa'. Eu credeam ca e o calitate, dar constat, tot mai des, ca a devenit un mare defect. Poate din acest motiv am ramas si fara unii prieteni: mi-am permis luxul de a le spune ce gandesc, pe fata, fara ocolisuri, fara teama. Putini au apreciat, multi s-au simtit jigniti. Cred ca cel mai mare castig pe care mi l-a adus varsta de 30 de ani a fost ca am invatat sa spun nu, am devenit mai selectiva, am iesit din turma. A inceput sa se manifeste latura mea rebela, naravasa (unii zic ca mi se trage de la AB4, altii de la 29.02, altii de la zeul Marte-apropos, m-am nascut intr-o zi de marti, ma cheama Marta si in 3 ani din 4 ani ma serbez pe 1 martie!). Daca la 20 de ani eram destul de conformista, acum am inceput sa ma exprim. Problema e cum sa fac sa raman doar sincera si sa nu devin mitocana, caci granita dintre cele 2 e foarte subtire. Uneori tentatia e atat de mare...
Ma intreb: oare diplomatia, politetea nu sunt tot o forma de ipocrizie? Si totusi uneori e nevoie si de ele...
Uite-asa ajungem la vorba lui Iorga: 'Dumnezeu ne-a dat cuvintele ca sa ne-ascundem gandurile'. Dar de ce sa le ascundem?!

Figure skating sau patinaj...cu figuri

Nu ridicati piatra, ca nu e o eroare de traducere. Patinajul european de anul acesta a fost mai degraba unul cu figuri, decat unul artistic.
M-a fascinat dintotdeauna patinajul artistic. Din copilarie, din serile geroase cand sor-mea tricota pulovere de lana netoarsa pe scaunelul verde, in fata sobei de teracota, iar pe langa ea ne aciuam si eu cu tata ca sa urmarim spectacolul ghetii la singurul televizor alb-negru din casa. Mama era de obicei la serviciu, la spital. Cineva trebuia sa mai si munceasca...
Patinajul era pentru mine o bucurie, o pata de culoare in cenusiul comunist. Unul din rarele spectacole bune difuzate in perioada aceea la televizor. Katarina Witt, Jane Torvill si Christopher Dean, Elvis Stojko, Surya Bonaly, Isabelle si Paul Duchesnay, sunt cateva nume care-mi vin in minte instantaneu, leganate de amintirile copilariei.
Urmaresc si acum cu aceeasi placere patinajul. Dar ce am vazut anul acesta la Europene a fost o mare dezamagire. Am auzit de prea multe ori in comentariile de la TV: nu e in forma sa maxima, are emotii, presiunea e prea mare, i-a fost frica sa incerce nu stiu ce figura, azi nu i-a reusit nu stiu ce saritura. Nenumaratele scuze si cazaturi au coborat stacheta pana la nivelul ghetii...
Sigur, eu vorbesc de pe margine si poate voi fi acuzata ca ii judec prea aspru. Dar dupa ce il vezi pe Plushenko evoluand ani la rand fara greseala iti dai seama ca perfectiunea exista, ca un campion trebuie si poate sa se mobilizeze in cele 4 minute ca sa obtina un aur curat, fara ezitari, fara ratari si fara greseala. Doar pentru asta munceste un an intreg: pentru cateva minute de stralucire!
De cand a cucerit Plushenko primul titlu n-am avut niciodata emotii la aterizarile lui. Campionii adevarati n-au nici o scuza. Campionii nu-si pot permite zile proaste. Nu inteleg cum poti fi campion european intr-un an, in anul urmator sa ajungi pe locul 4, apoi pe 14, pe 9 si din nou pe 4. Hai sa fim seriosi, Julia Sebestyen a devenit campioana din intamplare. Daca stapanesti tehnica, cum sa-ti fie frica sa incerci o saritura in concurs? Pai atunci de ce o mai repeti la antrenament?!
Il iubesc pe Stephane Lambiel pentru piruetele lui spectaculoase, imi place Carolina Kostner pentru viteza si combinatiile sale de triple, imi place si Joubert in zilele lui bune, cand ii ies cvadruplele. Toti trei au stofa de campion, dar le lipseste acea siguranta, acea usurinta de a sari, de a ateriza, de a se roti, pe care am vazut-o la Plushenko.
Plushenko se mula perfect pe gheata, cu o eleganta si o tehnica desavarsita al caror secret parca numai el il aflase...La el granita dintre sport si balet se estompa pe nesimtite...
Sunt o mare iubitoare de patinaj si nici macar nu sunt fan Plushenko...dar ma inclin cu respect in fata lui, pentru ca este un mare campion.

P.S. Am incercat sa-l filmez pe Plushenko anul trecut, la 'Kings on Ice'...era atat de rapid, ca abia l-am prins de cateva ori in cadru!

Serviciu contra serviciu

Unul, gata scris, de la cititorii mei:
'Intru aseară pe blogul lu' 'mneatale şi ascultătoare cum sunt să-ţi bag bănuţu' la portofel cu clicu' pe reclame, ce găsesc??? pe reclama cu pământ de vânzare, link pe pagina deschisă către ce crezi? combustibilul viitorului, bioetanolul, exact la ce lucru eu acuşica....
Nu ştiu cum ai putea denumi articolul, "legătura dintre două surori trece printr-un blog" sau whatever , dar poate iese ceva...'
Aşa am aflat că Google modifică reclamele nu numai în funcţie de conţinutul paginii, dar şi de ţara din care e accesată. În schimb, legătura dintre două surori e definitivă: n-o pot altera nici distanţele şi nici furtunile temperamentale. Şi e imună la reclame...

Eu la bancomat

Acum 3 luni mi-am făcut card la ING.
Aseară, cu buzunarele pline de bani, ca după salariu, mă reped la self-bankingul de la Piaţa Romană să-mi umplu cardul. Trec cu bine de etapa PIN, după care pe ecran apar două butoane: depunere şi retragere. Zic în sinea mea: ia uite ce meniu prietenos, 2 butoane, nu tu coadă, nu tu nervi, nu tu aşteptare...o plăcere să depui şi să scoţi bani de la ING (a nu se interpreta ca reclamă, nici măcar mascată).
Relaxată, mângâi uşor cu buricul degetului butonul de depunere, cum văzusem prin filme şi...nu se întâmplă nimic. Alarmată, repet operaţiunea, plină de speranţă...tot nimic. Măi să fie! Mă uit pe tastatură, căutând un corespondent al butonului de depunere. Nimic! Dezamăgită, scot cardul, mă uit în jur, nimeni (ah, ce mai tânjeam după o coadă!).
Zic, hai să mai încerc o dată. Bag din nou cardul, trec iar pe deasupra butonului...tot nimic. Apare un tip. Îl racolez politicoasă.
El, calm: 'Apăsaţi pe buton!'
Eu, isterică: 'Cum, unde să apăs?'
El, compătimitor: 'Păi, aici...'
Culmea, butonul depunere reacţionează şi bancomatul cască gura să înghită banii...
Eu, luminată, în sinea mea: ăsta nu e touch-screen, e push-screen!
Morala: se pare că eu sunt cu un pas înaintea tehnologiei ING. Abia la anul vom putea depune bani făcând cu ochiul!

Titlul face bine la SEO

Ia uite ce-am constatat, apropos de optimizarea site-ului! În afara prietenilor, cunoştinţelor, rudelor şi duşmanilor care mi-au vizitat blogul la invitaţia mea, cele 2 cuvinte din titlul blogului mi-au adus pe tavă câţiva vizitatori care căutau şi ei, ca, omu', câte ceva pe net...
Ia încercaţi o căutare pe Google cu 'scofala' şi 'tandala'. Eu am fost uimită să văd cât de sus se află blogul meu în rezultatele motorului!
Morala: mare atenţie la titlu, că şi de la el vi se (a)trag vizitatorii...
Legenda: SEO = search engine optimization

Şoferiţa din mine

Mă visam conducând maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...şi m-am trezit, la 32 de ani, că aveam în sfârşit carnet, dar maşină încă nu, că făcusem şcoala în Ploieşti dar trebuia să conduc în Bucureşti şi tot aşa...
Am început prin a fi un şofer 'de forţă majoră', mai precis conduceam când nu aveam de ales. La primele plimbări tremuram ca frunzele toamna, apoi am mai prins curaj şi mă ofeream să-i conduc pe musafiri acasă. Asta se întâmpla doar o dată, că a doua oară preferau să ia autobuzul. O dată, un nepoţel al lui Răzvan, de vreo 6 anişori, sătul probabil de hurducăielile care însoţeau fiecare pornire de pe loc şi schimbare a vitezelor, a dat, nemilos, verdictul : 'Marta nu ştie să conducă!'. L-am ameninţat că îl dau jos la prima...
Apoi îmi amintesc cu plăcere de frânele puse din scurt la vederea culorii roşii; de toate galbenele pe lângă care am zburat fără să clipesc măcar căci pentru mine galben=un verde mai deschis sau 'trecifoarterepedecăîncămaiaitimp'; de pietonii pe lângă care am trecut în trombă, ocolindu-i uşor; de pornirea din rampă pe care am reînvăţat-o într-o luni dimineaţă la ieşirea din pasajul de la Universitate, alături de un domn amabil care iniţial călătorea în maşina din spatele meu; de prima mea parcare pe trotuar direct din viteza 4; de urletele încurajatoare ale soţului meu care mă 'îndruma' din drepta, din mijloc şi uneori de pe volanul meu...ehei, ce vremuri!
De atunci am făcut progrese: ştiu să merg singură până la Ploieşti şi înapoi, până la serviciul meu şi înapoi, până la serviciul lui Răzvan şi...de-acolo conduce el, la service-ul lui Tomiţă, la Praktiker, prin Kosovo, la Elvila, la naşi şi la mătuşa Sanda.
Un lucru e sigur: îmi place să conduc maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...

Gând de Nichita

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă întreb, noi la capătul vieţii noastre ce-am lăsa-n afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente...mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar...de dragoste mai ales."

Unii doar monştri, alţii şi sacri

Unul scurt, pentru variaţie...
L-aţi văzut pe nea Jiji cu mustaţă? Mai nou se crede Clark Gable...cică a observat că seamănă cu el! Ştiţi ce-i lipseşte? O Vivian Leigh...(că avion are deja ca să 'se dea' pe aripile vântului)
Apropos de monştri sacri...s-a descoperit de ce avea Rudolph Valentino privirea aceea enigmatică: era miop! Pe bune! Doamne, şi câte femei suspinau după el...iar unii dau bani grei pe operaţie!

Jurnal de călătorie (III)

Miercuri, 29.08.2007
Ne trezim devreme, constienţi că ne aşteaptă un drum lung...
Ca sa ajungem în Muntenegru, avem 2 variante: fie prin Albania, fie prin Macedonia şi Kosovo. Eu propun Albania, dar Răzvan nici nu vrea să audă: 'albanezii sunt răi, nu mergem pe acolo!'. Alegem aşadar varianta 2. Străbatem Grecia de la vest la nord, eu cu harta în mână, Răzvan cu volanul. La un moment dat, la 20 de km de graniţa cu Albania, întâlnim nişte camioane ale Crucii Roşii..Înghiţim in sec si ne continuam drumul. Trecem graniţa în Macedonia. Peisaj dezolant: sărăcie şi mizerie. Mergem mai departe şi, pe la ora 20,00, ne aflăm din nou la graniţă. Vameşul macedonean ne urează 'good luck!' şi zâmbeşte cu subînţeles...oare chiar avem nevoie? Înţelegem imediat de ce. Nici bine nu 'păşim' în Kosovo, că apar problemele...Vameşul kosovar ne spune că asigurarea noastră obligatorie nu e valabilă în Kosovo. Da, e valabilă în toată UE, dar în provincia Kosovo, care nici măcar nu e o ţară, nu e! Răzvan încearcă să-l convingă că e valabilă în Serbia... Da, dar ei nu aparţin de Serbia, vine răspunsul. Nu avem de ales: ori plătim asigurarea minimă de 50 de euro, ori facem cale întoarsă! Da, aţi citit bine: 50 de euro e cel mai ieftin, chiar dacă doar tranzitezi provincia, tot atât costă...Vedem negru în faţa ochilor (mai ales că începuse să se întunece!), plătim şi trecem. Estimăm că vom face 2 ore, dar din cauza restricţiilor de viteză şi a serpentinelor, vom face 4! Drumul e croit prin munte, peisajul e probabil spectaculos ziua (sălbatic, gen Valea Jiului), dar înfricoşător noaptea. Aş vrea să se termine odată, dar...
Tocmai îl schimbasem pe Răzvan la volan, că văd apărând restricţii de viteză: 30, 20, 10...'mergi încet, nu vezi că se lucrează la drum?' zice Răzvan, dar ochii mei văd altceva: 'lucrătorii' poartă un fel de fesuri grena cu ciucure, iar în mâini...mitraliere! Ne îngheaţă sângele în vene şi trecem încetişor prin mijlocul filtrului de poliţie...De data asta am scăpat! Mai încolo, pe marginea drumului, zac nişte mormane de sârmă ghimpată...ne continuăm drumul pe lângă un pâlc de tancuri KFOR...începem să ne obişnuim cu priveliştea...deodată, ne trezim cu o lumină în ochi! Deh, e doar un camion cu soldaţi camuflat pe marginea drumului, care ne verifică din mers numărul de înmatriculare...
Graniţa dintre Kosovo şi Muntenegru se află sus de tot, în inima muntelui...e ultima porţiune de drum, dar parcă nu se mai termină...trecem, în fine, ultima graniţă şi răsuflăm uşuraţi... ce bine e în Muntenegru! Suntem epuizaţi, fizic şi psihic, după 19 ore de mers fără oprire, dar Dumnezeu ne ajută încă o dată şi ne scoate în cale o pensiune! Cred că am fi dormit şi pe o grămăjoară de paie, dar...stupoare: e cea mai luxoasă pensiune din tot concediul şi, culmea, mai e şi aproape pe gratis!
Parcăm maşina, ne luăm pijamalele, facem o baie şi cădem laţi. 29 august 2007. O zi pe care n-o vom uita uşor: ziua în care am trecut prin Kosovo şi am scăpat cu viaţă.(va urma)

Jurnal de călătorie (II)

Marţi, 21.08.2007
După o odihnă binemeritată, 2 omlete şi o salată bulgărească suntem din nou gata de drum.
Trecem graniţa pe la Kulata şi...îi dăm bice! După calculele noastre ar fi trebuit să ajungem în aceeaşi seară, dar... Drumul prin Grecia e destul de monoton, în mare parte pe autostrada Egnatia Odos- din păcate nefinalizată. Ne rătăcim de câteva ori, iar seara înnoptăm la Preveza, o staţiune cu multe vile fiţoase în care gasim cu chiu, cu vai cazare la un preţ piperat! Deşi e seară, aerul e aproape irespirabil, extrem de umed şi încins.

Miercuri, 22.08.2007
Ajungem în sfârşit în Lefkada, o insulă legată de continent printr-un pod mobil. Străbatem mai multe staţiuni aglomerate şi ne aşezăm 'tabăra' în Vassiliki, la o pensiune cu butic la parter, exact ca acasă...
Avem la dispoziţie o săptămână în care vom lenevi la soare şi vom explora insula...
Ne-au plăcut: vegetaţia luxuriantă, plajele - sălbatice gen Vama Veche odinioară Gialos, Egremni, Kathisma) dar şi elegante gen Porto Katsiki, salata grecească cu brânză feta, capul Lefkatas la apus, marea ireal de albastră, iaurtul cu fructe şi miere (bestial!), terasa 'Oasis' cu incredibila sa belvedere, caracatiţa friptă, cocheta staţiune Agios Nikitas, pisicile Scofală şi Tândală, drumurile înguste şi şerpuite care-ţi dădeau fiori când întâlneai altă maşină, (de completat când îmi mai aduc aminte...)
Nu ne-au plăcut: grecul la care am stat, aglomeraţia de la Porto Katsiki, căldura înfiorătoare din timpul zilei, becul din baie care se tot ardea, plajele cu pietricele mici şi rotunde - o tortură pentru tălpi, bolovanii stâncoşi din apă, baba care înota în toate pozele noastre artistice de la Sivota, albanezii care au incendiat pădurile din motive pecuniare. (va urma)

Din episodul următor: cum am traversat noi 4 ţări într-o singură zi, cu tot cu... Kosovo!

Despre prejudecăţi

Până nu cu mult timp în urmă eram convinsă că francezii sunt nişte naţionalişti încrezuţi... Totul a pornit de la aversiunea mea faţă de limba franceză pe care a trebuit să o înghit cu polonicul în timp record, aproape nemestecată, pentru a putea intra la facultate. A continuat cu o profesoară franţuzoaică din anul I care nu ne scotea din cretini, idioţi şi tâmpiţi pentru că nu ne puteam exprima cursiv ca ea, o vorbitoare nativă. Apoi verişoara mea s-a căsătorit cu un francez care a refuzat să mai deschidă gura când am încercat să înjghebăm o conversaţie în engleză, luând-o ca pe un afront, probabil...
Asta e, mi-am zis, nu merită efortul şi pace! Până când, aflându-ne într-un concediu de vis în Maramureş, l-am cunoscut pe Pierre în mocăniţa de pe Valea Vaserului. Pe jumătate spaniol, pe jumătate francez, Pierre ne-a cucerit definitiv şi toate prejudecăţile mele au plecat, ruşinate, să-i mai bântuie şi pe alţii...
Pierre e deosebit: un tip cu mult bun simţ, timid şi reţinut dar foarte afectuos. Ceea ce m-a impresionat de la început a fost că a acceptat să vorbească în engleză, văzând că nouă ne e mai uşor. Cât am stat împreună, Pierre a învăţat rapid să dea păhărelul de horincă pe gât şi să pronunţe perfect româneşte 'noroc' şi 'ţuică'; a vizitat toate bisericuţele vechi din zonă la volanul unei Dacii break închiriate, pe care o mânuia cu destulă dibăcie pentru un străin obişnuit probabil cu servo-direcţia; într-o duminică, îmbrăcaţi în straie maramureşene şi discutând relaxaţi în franco-engleză ne-am simţit ca 3 moroşeni sadea, prieteni vechi şi buni, care se revăd cu plăcere după mulţi ani...
Ne scriem şi acum şi ne aşteaptă să-i facem o vizită la el, la Toulouse, căci după cum a spus chiar el, 'my home is your home'...

Jurnal de călătorie (I)

Vara trecută am fost într-un circuit prin vecini, mai precis am plănuit sa vizităm Grecia şi Muntenegru, dar am ajuns în treacăt şi pe la alţii...
A fost o experienţă frumoasă, ne-am plimbat mult dar ne-am şi obosit pe măsură; una peste alta, a meritat!
Vă voi împărtăşi şi vouă din ceea am văzut şi am trăit, poate vreodată ajungeţi pe acolo!

Luni, 20.08.2007
Pe la ora prânzului pornim spre Giurgiu-Ruse cu un dor nebun de ducă. Drumul e destul de liber, vremea e bună, suntem în concediu, viaţa e frumoasă. Alimentăm pentru ultima dată cu benzină românească (nu ştiu de ce, la bulgari e mai ieftină!). Trecem graniţa şi ne pregătim sufleteşte să străbatem Bulgaria. Ignorăm avertismentele primite de la prieteni şi cunoscuţi şi constatăm că Bulgaria e supercivilizată, are drumuri nemaipomenit de bune şi tuneluri luminate, solidaritatea între şoferi funcţionează şi nu luăm nici o amendă! În schimb ne ia 1h până reuşim să ocolim Sofia, mergând bară la bară pe un drum plin de lucrări...Reuşim să ne cazăm seara, pe la ora 22, într-un motel absolut decent, Afrodita, cu grădină şi fântană arteziană, cu doar 20 de euro/cameră, la 40 km de graniţa cu Grecia. Patroana ne invită să parcăm maşina în spatele curţii, nu la stradă, asigurându-ne la modul cel mai serios: 'Ich guardare'. Înţelegem ideea şi ne conformăm imediat. Adormim într-o cameră cu pereţi roz şi ne visăm în insula Lefkada, prima noastră destinaţie (va urma).

Câteva alegeri greşite după liceu

Vă amintiţi, probabil, secvenţa din 'Jerry Maguire', în care cineva îl întreabă pe un cerşetor: 'Cum ai ajuns aşa?', iar acesta răspunde memorabil: 'Deh, am făcut câteva alegeri greşite după liceu...'
V-aţi gândit vreodată cum ar fi arătat viaţa voastră dacă în anumite puncte-cheie aţi fi ales altă cale? Eu cred că viaţa e un bulevard principal cu multe artere secundare şi fundături, un labirint cu mai multe intrări şi ieşiri. Totul se rezumă la alegeri, dar, mare atenţie, căci ne e permis să mergem doar înainte!
Vă recomand să vedeţi un film genial, care pentru mine a fost o revelaţie: 'Run, Lola, run!' cu Franka Potente. Ca să vă stârnesc interesul, vă spun doar atât: 3 filme într-unul.
Imaginaţi-vă doar că într-o dimineaţă plecaţi de acasă cu 3 minute mai târziu ca de obicei. Nici nu aveţi idee că asta vă poate schimba destinul...

Au bot du caleau...

...în traducere: "la botul calului".
Îmi povestea un coleg de breaslă, un băiat destupat la minte, într-o perioadă chiar translatorul personal al baronesei Emma Nicholson, o păţanie haioasă pentru noi dar de toată jena pentru el, când, la o reuniune cvasi-oficială, a fost nevoit să traducă această expresie în limba franceză. Translatorul a încercat să o redea printr-o parafrază, dar 'ciobanul' român nu a fost mulţumit de traducere. Aşa că a făcut un gest a lehamite şi s-a dat mare că se poate descurca şi fără translator (că, deh, cu toţii suntem francofoni, nu?).
Desenând prin aer un contur de bot şi nechezând ca un apucat, marele specialist a schilodit limba franceză inventând această inepţie, de care era foarte mândru... Francezul a zâmbit încurcat şi cine ştie ce-o fi gândit în sinea lui.
Această întâmplare mi-a dat apă la moară pentru a scrie despre condiţia translatorului în România.
La noi, translatorul e un fel de maşinărie vorbitoare care poate traduce în orice condiţii, chiar când locutorul vorbeşte încontinuu, care ştie toate cuvintele şi expresiile din limba-ţintă, mai ceva ca un dicţionar, care funcţionează non-stop fără mâncare sau apă, la randament maxim.
Oameni buni, translatorul e un om şi el, îi trebuie un timp să gândească, îi trebuie un timp să respire, să înghită şi să se odihnească! De regulă, la orice eveniment civilizat (deci care nu are loc în România) există 2 translatori care fac cu schimbul; orice vorbitor civilizat (deci nu român) face pauză după o frază, pentru a lăsa timp translatorului să proceseze informaţia şi să o traducă (mă refer la translaţia consecutivă), iar la un dineu translatorul trebuie lăsat şi el să mănânce, asemeni celorlalţi oameni, nu să stea cu furculiţa în aer şi să traducă aventurile de la prăşit ale unui 'cioban' care povesteşte cu gura plină !
Când vom vedea şi la noi o întreagă adunare aplaudând, în picioare, echipa de translatori, pentru prestaţia lor deosebită? (de altfel o prestaţie obişnuită, la un seminar internaţional, dar în Olanda, nu în România...)

Despre anul şobolanului şi alte animale

Dacă ar fi să mă iau după zodiacul chinezesc, pentru mine anul acesta e anul cel mare! După 12 ani, mi-a venit din nou rândul la porţia de succes, bani, fericire, sănătate maximă etc.
Pentru necunoscători, calendarul chinezesc este un calendar anual, al cărui început se bazează pe ciclurile Lunii. Prin urmare, începutul fiecărui an chinezesc poate avea loc într-un interval mai larg, între sfârşitul lui ianuarie si jumătatea lui februarie. Un ciclu complet durează 60 ani şi este compus din 5 cicluri de câte 12 ani. În calendarul chinezesc, fiecare dintre cei 12 ani ai unui ciclu poartă numele unui animal. Anul 2008 este Anul Şobolanului şi durează de la 7 februarie 2008 până la 25 ianuarie 2009.
Dacă-mi aduc bine aminte, acum 12 ani m-am angajat şi m-am mutat în Bucureşti. Judecând după aglomeraţia şi ritmul sufocant de viaţă de aici, nu ştiu dacă a fost cea mai bună alegere, dar am supravieţuit!
Din fericire, nu sunt dependentă de horoscop, dar recunosc că uneori mai trag cu ochiul prin ele, mai ales la început de an.
Pentru toti şobolanii care nu şi-au consultat încă astrele , o veste bună: şobolanul e un animal inteligent şi norocos, iar în 2008 va da lovitura! Ce surpriză, nu?

Lecţia prieteniei

Până anul trecut am crezut că am prieteni (şi nu sunt genul de om care se împrieteneşte zilnic cu cineva, doar ca să aibă în palmares o mulţime de prieteni).
Nu ştiu ce înseamnă pentru voi un prieten, dar pentru mine e un om pe care te poţi baza, care ţi-a câştigat încrederea în timp şi pe care, aşa cum foarte frumos spunea cineva, ai avea încredere să-l laşi să-ţi pregătească paraşuta înaintea unui salt în gol...
Ei bine, anul trecut m-am căsătorit şi am vrut să facem o nuntă pe sufletul nostru, doar cu familia şi prietenii, fără obligaţii, fără oameni necunoscuţi aduşi de naşu', fără poze făcute pe la mese, doar cu oameni dragi nouă...
Totul a fost minunat, aşa cum ne-am dorit dar, surpriză: toate prietenele mele cu vechime au găsit câte un pretext ca să nu vină...
Sigur, nici eu nu mă omor după nunţi, şi nici nu am participat la prea multe, dar la prieteni m-am dus, de dragul lor, pentru a fi cu ei într-o zi unică, specială pentru ei.
Pentru mine a fost o lecţie de viaţă, dură şi nedreaptă, dar foarte necesară: de fapt, n-am pierdut nimic, a fost o selecţie naturală şi am aflat astfel cât însemn eu pentru ele.
Încă mai cred, totuşi, ca prietenia există, dincolo de pretexte, de lipsa de bani, lipsa de timp, lipsa de chef şi câte or mai fi. O dovedesc prietenele mele care mă suportă şi mă iau aşa cum sunt, care mă corectează când greşesc şi nu se sfiesc să-mi spună adevărul în faţă.
La nu neapărat mulţi, dar adevăraţi prieteni!

Aripi de zăpadă peste Bucureşti

A nins peste Bucureşti ca-n poveşti...zăpadă binecuvântată de care ne va fi cu siguranţă dor la vară, când ne vom topi pe asfalt...
A nins ca-n copilărie, cu fulgi albi, enormi, de parcă Dumnezeu şi-a amintit în sfârşit de noi şi, într-un acces de generozitate, a dezvelit cerul de pătura de zăpadă învelind pământul cu ea...
Dar omul tot nu a fost mulţumit...
Omul modern, exponentul societăţii de consum, îşi stoarce creierii să găsească soluţii de a scăpa de zăpadă, ca de o mare pacoste.
Abundenţa zăpezii nu mai bucură pe nimeni azi, ba, din contră, generează o sumedenie de probleme: deszăpezirea capitalei ne-ar costa 100 de milioane de euroi, deci vreo 40 de euroi de căciulă, zic autorităţile încruntate.
Am văzut deunăzi o ştire la TV despre cetăţenii germani care au renunţat la maşini din cauza stratului de polei de pe carosabil. Oamenii intervievaţi declarau foarte senini (oare pe cei nervoşi îi scoseseră la montaj?) că nu e nici o problemă, pot merge şi pe jos.
Aş vrea să văd şi eu nişte cetăţeni români posesori de jeep care merg cu metroul la serviciu...
Prin urmare, vă întreb: câţi dintre voi mai ştiu să se bucure de zăpadă şi câţi oameni de zăpadă aţi văzut prin Bucureşti săptămâna asta, de când a nins?
Eu n-am văzut nici unul, dar poate că nici ei nu mai circulă pe jos...

Ce au în comun Boboteaza şi Mega Image

Ca orice bun creştin, am fost de dimineaţă la biserică să particip la Sfânta Liturghie şi să iau nişte apă sfinţită pentru casă şi suflet. In biserică, coadă la lumânări şi înghesuială mare pe interval...Am încercat să ignor lumea care se fâţâia în sus şi-n jos, distrăgându-mi atenţia de la slujbă şi am tras cu ochiul la ninsoarea fină de afară. Bine ca ninge, să mai cureţe mizeria din Bucureşti!
A urmat apoi coada la miruit...slavă Domnului, am reuşit!
Am ieşit apoi afară, fericită că am scăpat de înghesuială şi m-am îndreptat încrezătoare către...coada de la aghiasmă! Am rezistat eroic vreo 10 minute, răstimp în care mulţimea în care nimerisem se agita voiniceşte, gata să răstoarne butoaiele cu apă proaspăt sfinţită, iar apoi, într-o secundă de luciditate, mi-am amintit că aveam de făcut ceva cumpărături de la un Mega din apropiere.
Am părăsit aşadar fără remuşcări coada fremătândă şi m-am aliniat, docilă, la coada din magazin!
Ca să nu mai lungesc povestea, pentru că sunt sigură că aţi prins ideea, deşi am intrat în 2008, românii trăiesc în continuare cu nostalgia cozilor şi nu se pot abţine să nu formeze una, chiar acolo unde nu e cazul.
Morala ar fi că lumea se înghesuie la fel şi la hrana sufletului şi la cea a trupului, ceea ce nu e chiar atât de rău...