decembrie 24, 2013

Buna dimineata, la Mos Ajun!

Este ajunul Craciunului. Un nou Craciun cu noi sperante, cu noi asteptari, cu noi dorinte...Desi vine in fiecare an, sau poate tocmai de aceea, nu ma mai satur de el! Chiar si in mijlocul Bucurestiului, Craciunul se face simtit. In fiecare casa, in fiecare dintre noi. Pluteste in aer zvon de colindatori, aroma de cozonac si sarmale (ca, deh, din toata saracia si tot iti iese de cateva, acolo!), si, desigur, miros de verde...la fel ca in copilarie, dar ceva mai trist pentru ca bunicii nu mai sunt si incet...incet...pe nesimtite, ajungem si noi 'cap de lista'.

Zilele trecute, venind acasa cu metroul, m-am nimerit in vagon cu o gasca de adolescenti frumosi cantand colinde...de placere! Nu aveau nici cutii, nici caciuli, nici asteptari materiale. Oamenii ii priveau cu curiozitate sau cu admiratie, iar ei au continuat sa cante, netulburati...Curand li s-a alaturat o batranica cracanata cu ...voce de soparana. S-a 'lipit' spontan de grupul lor si cu nasul in foi, a inceput sa cante si ea. Dintr-o data, metroul, cu mersul lui leganat, mi s-a parut o nava supersonica, ce ne purta spre taramuri fantastice: lumea zambea, aplauda si traia clipa, uitand de goana dupa cumparaturi, de grija zilei de maine, de suparari si de stres.

Hai sa incercam sa facem asta mai des! Sa deschidem larg ochii, sa privim in jurul nostru spre semenii nostri sau in sus, spre cer, si sa gasim in fiecare zi un motiv de bucurie. Ele exista, va asigur, chiar si intr-o lume alienata, intr-o viata derulata pe repede-nainte...Fericirea nu e o felie de tort ornata cu multa frisca si ciocolata, pe care ti-o livreaza o marmota fermecata la usa...fericirea e la indemana noastra, tine de starile noastre sufletesti pe care singuri ni le inducem, in functie de unghiul din care privim viata. Pentru mine, fericirea e o baie calda intr-o piscina in aer liber cu apa termala, intr-o noapte de decembrie, sub un cer incarcat de stele...sau o carticica cu povesti primita in dar de la un bunic care si-a gasit vocatia in scris...si ce frumos povesteste!

Putem alege sa fim fericiti. Cu sau fara sarmale. Cu sau fara prieteni. Dar neaparat impacati cu noi insine...


P.S. Apropos de alienare...povestea Dan Puric intr-o conferinta ca, intr-o zi mohorata si ploioasa, alerga pe strada, asemeni celorlalti, spre nu-stiu-unde. Si, dintr-o data, a dat peste o batranica cu o punga de plastic in cap pe post de umbrela, care l-a intrebat ce scrie pe firma din apropiere: "Fast fod?", la care el, nervos, nemultumit de pronuntia bietei babute, de parca se astepta ca ea sa fi studiat engleza la Cambridge, a corectat-o, cu severitate: "Fast fud, mamaie!". Ea a continuat, ignorand ploaia si nervii lui: "Adica cum, maica?" La care, D.P. exasperat, a repezit-o: "Adica sa mananci repede, mamaie!". Ultima replica, geniala, ii apartine tot babutei: "De ce, maica?"!?! Abia atunci, marturiseste D.P., a avut revelatia absurdului situatiei si a modului in care lucreaza cu noi Dumnezeu: ne opreste, pentru o clipa, din mersul nostru pe banda rulanta si ne face sa vedem. Si, poate, sa ne rusinam...

Niciun comentariu: