Exercitiul singuratatii

Ma gandeam, zilele astea, stand cu un ochi in televizor, cu unul in calculator si cu urechea in telefon, ca n-ar fi rau sa fac un exercitiu de singuratate. Adica sa stau doar eu cu mine, macar o zi! Sa meditez la viata mea de pana acum, la implinirile si neimplinirile mele, la tradarile si revelatiile de care am avut parte, la momentele cumplite si la cele sublime, la prieteni si neprieteni... 

Cred ca de asta ne e cel mai frica: de singuratate. Ne ocupam timpul cu tot felul de treburi ca sa fugim de noi insine, de regretele si remuscarile care ne incearca, de demonii interiori, de gandurile si trairile noastre launtrice.

Bombardati cu atatea informatii si avand la dispozitie atata tehnica, cine mai are ragazul si  dorinta de a reflecta?

Si totusi, vine un timp in care neputinta varstei sau a trupului ne ofera aceasta sansa...mai ales ca e in firea omului sa se nasca si sa moara de unul singur.

Oricum, nu ne cunoastem cu adevarat decat in momente de cumpana, cand trebuie sa ne depasim limitele fizice sau psihice si ne descoperim intr-o noua lumina, mult mai puternici decat credeam ca suntem...in rest, traim intr-un fel de amorteala, de letargie. Cred ca cel mai greu este sa-ti descoperi menirea, rostul pentru care Dumnezeu a ingaduit sa vii pe lume, si apoi sa tii carma vietii inspre implinirea acestei meniri. Atunci cand nu suntem pe calea cea buna, Dumnezeu ne da semne, dar grabiti cum suntem sa ne traim viata, nu le intelegem. Interesant este ca si atunci cand iti desoperi menirea dar, din diverse motive, nu poti sa o implinesti si te indepartezi de ea, Dumnezeu te aduce, pe ocolite, acolo unde trebuie...cred ca liberul arbitru ne e dat pentru mici ajustari, dar in niciun caz pentru a ne schimba radical soarta.