Despre prejudecăţi

Până nu cu mult timp în urmă eram convinsă că francezii sunt nişte naţionalişti încrezuţi... Totul a pornit de la aversiunea mea faţă de limba franceză pe care a trebuit să o înghit cu polonicul în timp record, aproape nemestecată, pentru a putea intra la facultate. A continuat cu o profesoară franţuzoaică din anul I care nu ne scotea din cretini, idioţi şi tâmpiţi pentru că nu ne puteam exprima cursiv ca ea, o vorbitoare nativă. Apoi verişoara mea s-a căsătorit cu un francez care a refuzat să mai deschidă gura când am încercat să înjghebăm o conversaţie în engleză, luând-o ca pe un afront, probabil...
Asta e, mi-am zis, nu merită efortul şi pace! Până când, aflându-ne într-un concediu de vis în Maramureş, l-am cunoscut pe Pierre în mocăniţa de pe Valea Vaserului. Pe jumătate spaniol, pe jumătate francez, Pierre ne-a cucerit definitiv şi toate prejudecăţile mele au plecat, ruşinate, să-i mai bântuie şi pe alţii...
Pierre e deosebit: un tip cu mult bun simţ, timid şi reţinut dar foarte afectuos. Ceea ce m-a impresionat de la început a fost că a acceptat să vorbească în engleză, văzând că nouă ne e mai uşor. Cât am stat împreună, Pierre a învăţat rapid să dea păhărelul de horincă pe gât şi să pronunţe perfect româneşte 'noroc' şi 'ţuică'; a vizitat toate bisericuţele vechi din zonă la volanul unei Dacii break închiriate, pe care o mânuia cu destulă dibăcie pentru un străin obişnuit probabil cu servo-direcţia; într-o duminică, îmbrăcaţi în straie maramureşene şi discutând relaxaţi în franco-engleză ne-am simţit ca 3 moroşeni sadea, prieteni vechi şi buni, care se revăd cu plăcere după mulţi ani...
Ne scriem şi acum şi ne aşteaptă să-i facem o vizită la el, la Toulouse, căci după cum a spus chiar el, 'my home is your home'...