ianuarie 26, 2008

Despre sinceritate

Cine ma cunoaste stie ca sunt o persoana sincera. Enervant, deranjant, obositor de sincera. Il mostenesc pe bietul tata. El spunea ca nu poate tine un secret, vorba 'ceea: 'ce-i in gusa, si-n capusa'. Eu credeam ca e o calitate, dar constat, tot mai des, ca a devenit un mare defect. Poate din acest motiv am ramas si fara unii prieteni: mi-am permis luxul de a le spune ce gandesc, pe fata, fara ocolisuri, fara teama. Putini au apreciat, multi s-au simtit jigniti. Cred ca cel mai mare castig pe care mi l-a adus varsta de 30 de ani a fost ca am invatat sa spun nu, am devenit mai selectiva, am iesit din turma. A inceput sa se manifeste latura mea rebela, naravasa (unii zic ca mi se trage de la AB4, altii de la 29.02, altii de la zeul Marte-apropos, m-am nascut intr-o zi de marti, ma cheama Marta si in 3 ani din 4 ani ma serbez pe 1 martie!). Daca la 20 de ani eram destul de conformista, acum am inceput sa ma exprim. Problema e cum sa fac sa raman doar sincera si sa nu devin mitocana, caci granita dintre cele 2 e foarte subtire. Uneori tentatia e atat de mare...
Ma intreb: oare diplomatia, politetea nu sunt tot o forma de ipocrizie? Si totusi uneori e nevoie si de ele...
Uite-asa ajungem la vorba lui Iorga: 'Dumnezeu ne-a dat cuvintele ca sa ne-ascundem gandurile'. Dar de ce sa le ascundem?!

2 comentarii:

Christiansen spunea...

E foarte bine ca esti sincera ... Oamenii ca tine sunt rari in zilele noastre, insa uneori trebuie sa ne cenzuram, pentru ca asa facem bine anumitor oameni ... Si pana la urma asta vrem, nu? Sa facem bine cat mai multor oameni.

Mărtutza spunea...

Da, cu conditia ca asta sa nu ne faca rau noua insine...Cand inghiti prea multe risti sa iti explodeze tiroida, iar daca nu inghiti deloc risti sa te izolezi,sa fii privit ca un animal ciudat...