Mă visam conducând maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...şi m-am trezit, la 32 de ani, că aveam în sfârşit carnet, dar maşină încă nu, că făcusem şcoala în Ploieşti dar trebuia să conduc în Bucureşti şi tot aşa...
Am început prin a fi un şofer 'de forţă majoră', mai precis conduceam când nu aveam de ales. La primele plimbări tremuram ca frunzele toamna, apoi am mai prins curaj şi mă ofeream să-i conduc pe musafiri acasă. Asta se întâmpla doar o dată, că a doua oară preferau să ia autobuzul. O dată, un nepoţel al lui Răzvan, de vreo 6 anişori, sătul probabil de hurducăielile care însoţeau fiecare pornire de pe loc şi schimbare a vitezelor, a dat, nemilos, verdictul : 'Marta nu ştie să conducă!'. L-am ameninţat că îl dau jos la prima...
Apoi îmi amintesc cu plăcere de frânele puse din scurt la vederea culorii roşii; de toate galbenele pe lângă care am zburat fără să clipesc măcar căci pentru mine galben=un verde mai deschis sau 'trecifoarterepedecăîncămaiaitimp'; de pietonii pe lângă care am trecut în trombă, ocolindu-i uşor; de pornirea din rampă pe care am reînvăţat-o într-o luni dimineaţă la ieşirea din pasajul de la Universitate, alături de un domn amabil care iniţial călătorea în maşina din spatele meu; de prima mea parcare pe trotuar direct din viteza 4; de urletele încurajatoare ale soţului meu care mă 'îndruma' din drepta, din mijloc şi uneori de pe volanul meu...ehei, ce vremuri!
De atunci am făcut progrese: ştiu să merg singură până la Ploieşti şi înapoi, până la serviciul meu şi înapoi, până la serviciul lui Răzvan şi...de-acolo conduce el, la service-ul lui Tomiţă, la Praktiker, prin Kosovo, la Elvila, la naşi şi la mătuşa Sanda.
Un lucru e sigur: îmi place să conduc maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...
Am început prin a fi un şofer 'de forţă majoră', mai precis conduceam când nu aveam de ales. La primele plimbări tremuram ca frunzele toamna, apoi am mai prins curaj şi mă ofeream să-i conduc pe musafiri acasă. Asta se întâmpla doar o dată, că a doua oară preferau să ia autobuzul. O dată, un nepoţel al lui Răzvan, de vreo 6 anişori, sătul probabil de hurducăielile care însoţeau fiecare pornire de pe loc şi schimbare a vitezelor, a dat, nemilos, verdictul : 'Marta nu ştie să conducă!'. L-am ameninţat că îl dau jos la prima...
Apoi îmi amintesc cu plăcere de frânele puse din scurt la vederea culorii roşii; de toate galbenele pe lângă care am zburat fără să clipesc măcar căci pentru mine galben=un verde mai deschis sau 'trecifoarterepedecăîncămaiaitimp'; de pietonii pe lângă care am trecut în trombă, ocolindu-i uşor; de pornirea din rampă pe care am reînvăţat-o într-o luni dimineaţă la ieşirea din pasajul de la Universitate, alături de un domn amabil care iniţial călătorea în maşina din spatele meu; de prima mea parcare pe trotuar direct din viteza 4; de urletele încurajatoare ale soţului meu care mă 'îndruma' din drepta, din mijloc şi uneori de pe volanul meu...ehei, ce vremuri!
De atunci am făcut progrese: ştiu să merg singură până la Ploieşti şi înapoi, până la serviciul meu şi înapoi, până la serviciul lui Răzvan şi...de-acolo conduce el, la service-ul lui Tomiţă, la Praktiker, prin Kosovo, la Elvila, la naşi şi la mătuşa Sanda.
Un lucru e sigur: îmi place să conduc maşina pe o şosea goală, cu muzica dată la maximum...
6 comentarii:
Si ai uitat sa mai scrii: 'si cu ochii inchisi..' :-)
ai uitat sa zici de drumurile de la aeroport cu Razvan stresat in dreapta :-)
cred ca asta incepe prin a fi visul oricarui incepator in ale condusului si sfirseste prin a fi dorinta oricarui bucurestean distrus phisic de circulatia din capitala.
...si ai uitat si cand ai venit prima oara singura din Bucuresti, si eu ca un bun samaritean, ti-am parcat-o in fata "resedintei" din Ploiesti ...ehe, ce vremuri, am parcat un "W"....
Te pricepi la scris...esti o traducatoare...sau seducatoare in adevaratul sens al cuvantului....desi la noi cuvintele sunt de multe ori polisemanttice...Imi place cum descrii...o sa citesc de cate ori am ocazia...PE curand...si de ce nu pe...astazi...O zi minunata!
anonim: Stii cum se spune, traduttore, tradittore...traducatorul trebuie sa aiba un pic de talent, pentru ca de fapt el re-creeaza o opera. Problema e sa nu exagereze cu talentul si sa sa indeparteze de text. M-am nascut in orasul lui Nichita si al lui Caragiale, deci oi fi mostenit un pic de poezie si de ironie de la ei...
Trimiteți un comentariu